Prof. înv. preșcolar Nadia CIORNODOLEA
Liceul „Radu Petrescu”
Prundu Bîrgăului
Dintotdeauna, vârsta frumoasă a copilăriei a constituit
subiectul numeroaselor studii care au încercat să descifreze acest minunat
univers cu toate minunile și provocările sale. Deși, cu toții am parcurs
minunata etapă a jocului cu păpușa sau mingea, fiecare dintre noi a perceput
copilăria în funcție de mediul în care s-a dezvoltat, în funcție de educația
oferită de părinți sau tutorii legali. Cei trei factori ai dezvoltării ființei
umane: ereditatea, mediul și educația se întrepătrund și interferează pentru a
desăvârși viitorul individ care va fi parte activă a societății sale
contemporane.
Numeroși pedagogi, psihologi și alți specialiști în educație
timpurie reliefează importanța fiecărui factor în parte și influența acestora
în construcția viitoarei personalități umane. Fără a minimaliza nici unul dintre
aceștia, putem afirma că mediul este, cu precădere, factorul care are cea mai
mare influență asupra individului, indiferent dacă acesta este formal sau
informal.
Sintagma „Cei șapte
ani de acasă” este elocventă pentru acest fapt, de aici rezultând și
importanța educației timpurii, ca fiind parte de fundament a viitorului cetățean.
Deși școala oferă numeroase instrumente pentru educație și
educare, rolul decisiv în formarea personalității îi revine familiei. La vârsta
preșcolară și antepreșcolară, copilul este ca o „coală albă de hârtie” sau „un diamant
neșlefuit”. Capacitatea sa de asimilare este foarte mare iar principalele
deprinderi de comportament, igienă, securitate individuală se achiziționează în
această perioadă. Copilul este în căutarea unui model, a unei pârghii după care
să își formeze personalitatea iar cele mai apropiate și accesibile modele sunt
membrii familiei. „Copiii sunt oglinda
părinților” - este un adevăr care nu trebuie demonstrat științific. Genomul
uman, prin natura sa chimică și biologică întărește acest lucru. Din momentul
procreării, copilului i se dă o „zestre” care va fi „îmbunătățită” mai târziu
prin influența factorilor externi. Părintele este primul model al copilului. Acesta
este pentru copil modelul ancestral care îl va însoți pe toată durata existenței
sale. De aceea, înainte de a pretinde unele comportamente de la cel mic, părintele
trebuie să se autoevalueze și să stabilească foarte clar limitele în care dorește
să-și regăsească copilul. Un părinte foarte autoritar va crește un copil anxios,
nesigur și emotiv. Un părinte permisiv va crește un copil rebel, fără reguli și
cu o atitudine libertină. Arta de a fi părinte va avea un rol decisiv în acest
sens. Măiestria de a fi prieten, părinte, frate, coleg, toate într-o singură
entitate este secretul reușitei parentale. Dar, pentru că întotdeauna există un
dar, de multe ori se întâmplă ca datorită unor conjuncturi, această combinație
să nu fie de ajuns și mulți părinți să se întrebe: „Unde am greșit?”, „Am făcut
tot ce trebuie să facă un părinte bun…”, „I-am oferit totul…”. Aici este marea
dilemă: dacă oferi totul, nu aștepta să primești aceeași cantitate înapoi… Copiii
nu au nevoie de foarte multe lucruri. Contrar așteptărilor, o jucărie
construită dintr-o cutie de carton împreună cu părintele va surclasa cu succes
o jucărie cumpărată la repezeală dintr-un mall. Lucrând cu părintele, copilul
învață să valorizeze munca și rezultatul acesteia.
Prin atitudinea sa, părintele îi conferă copilului
stabilitate emoțională, siguranță și dorința de cunoaștere. Dacă părintele îi
dă sarcini copilului, îl responsabilizează, dacă îi apreciază munca, îl
încurajează, iar atunci când copilul greșește, părintele este cel care trebuie să
îi explice unde a greșit și cum poate repara greșeala. Prin consecvență și
hotărâre, părintele este cel care „desface” sau „frânge” aripi. Așadar, familia
este cartea de vizită a fiecăruia dintre noi, este locul de unde ne cresc
rădăcinile și locul de unde se formează bazele personalității noastre
definitive.
