Copilul și familia

Prof. înv. preșcolar Nadia CIORNODOLEA

Liceul „Radu Petrescu” Prundu Bîrgăului

Dintotdeauna, vârsta frumoasă a copilăriei a constituit subiectul numeroaselor studii care au încercat să descifreze acest minunat univers cu toate minunile și provocările sale. Deși, cu toții am parcurs minunata etapă a jocului cu păpușa sau mingea, fiecare dintre noi a perceput copilăria în funcție de mediul în care s-a dezvoltat, în funcție de educația oferită de părinți sau tutorii legali. Cei trei factori ai dezvoltării ființei umane: ereditatea, mediul și educația se întrepătrund și interferează pentru a desăvârși viitorul individ care va fi parte activă a societății sale contemporane.

Numeroși pedagogi, psihologi și alți specialiști în educație timpurie reliefează importanța fiecărui factor în parte și influența acestora în construcția viitoarei personalități umane. Fără a minimaliza nici unul dintre aceștia, putem afirma că mediul este, cu precădere, factorul care are cea mai mare influență asupra individului, indiferent dacă acesta este formal sau informal.

Sintagma „Cei șapte ani de acasă” este elocventă pentru acest fapt, de aici rezultând și importanța educației timpurii, ca fiind parte de fundament a viitorului cetățean.

Deși școala oferă numeroase instrumente pentru educație și educare, rolul decisiv în formarea personalității îi revine familiei. La vârsta preșcolară și antepreșcolară, copilul este ca o „coală albă de hârtie” sau „un diamant neșlefuit”. Capacitatea sa de asimilare este foarte mare iar principalele deprinderi de comportament, igienă, securitate individuală se achiziționează în această perioadă. Copilul este în căutarea unui model, a unei pârghii după care să își formeze personalitatea iar cele mai apropiate și accesibile modele sunt membrii familiei. „Copiii sunt oglinda părinților” - este un adevăr care nu trebuie demonstrat științific. Genomul uman, prin natura sa chimică și biologică întărește acest lucru. Din momentul procreării, copilului i se dă o „zestre” care va fi „îmbunătățită” mai târziu prin influența factorilor externi. Părintele este primul model al copilului. Acesta este pentru copil modelul ancestral care îl va însoți pe toată durata existenței sale. De aceea, înainte de a pretinde unele comportamente de la cel mic, părintele trebuie să se autoevalueze și să stabilească foarte clar limitele în care dorește să-și regăsească copilul. Un părinte foarte autoritar va crește un copil anxios, nesigur și emotiv. Un părinte permisiv va crește un copil rebel, fără reguli și cu o atitudine libertină. Arta de a fi părinte va avea un rol decisiv în acest sens. Măiestria de a fi prieten, părinte, frate, coleg, toate într-o singură entitate este secretul reușitei parentale. Dar, pentru că întotdeauna există un dar, de multe ori se întâmplă ca datorită unor conjuncturi, această combinație să nu fie de ajuns și mulți părinți să se întrebe: „Unde am greșit?”, „Am făcut tot ce trebuie să facă un părinte bun…”, „I-am oferit totul…”. Aici este marea dilemă: dacă oferi totul, nu aștepta să primești aceeași cantitate înapoi… Copiii nu au nevoie de foarte multe lucruri. Contrar așteptărilor, o jucărie construită dintr-o cutie de carton împreună cu părintele va surclasa cu succes o jucărie cumpărată la repezeală dintr-un mall. Lucrând cu părintele, copilul învață să valorizeze munca și rezultatul acesteia.

Prin atitudinea sa, părintele îi conferă copilului stabilitate emoțională, siguranță și dorința de cunoaștere. Dacă părintele îi dă sarcini copilului, îl responsabilizează, dacă îi apreciază munca, îl încurajează, iar atunci când copilul greșește, părintele este cel care trebuie să îi explice unde a greșit și cum poate repara greșeala. Prin consecvență și hotărâre, părintele este cel care „desface” sau „frânge” aripi. Așadar, familia este cartea de vizită a fiecăruia dintre noi, este locul de unde ne cresc rădăcinile și locul de unde se formează bazele personalității noastre definitive.