prof. Gabriel MUREȘAN-CHIRA,
Școala
Gimnazială Specială, Centru de Resurse și Documentare privind Educația
Incluzivă/Integrată, Cluj-Napoca
Odată cu modificările
curriculare naționale și în special cu modificarea curriculum-ului la nivelul
Uniunii Europene, s-au sesizat anumite tendințe de conținut, nuanțate discret,
ca mai apoi, acestea să devină secțiuni, capitole, strategii și metodici în
cadrul procesului didactic, aspect sesizat în majoritatea statelor U.E. Și la
ce aspecte facem referire? Un prim aspect este acela că structurile curriculare
europene dar nu numai, nu sunt structuri dominate de rigorism ci dețin
flexibilitate ce depinde pe de o parte de modificările structurale a societății
respective, de reorganizarea valorilor, de noi cerințe în educație, de
modernizarea curriculum-ului, de impactul noilor cadre didactice asupra conținuturilor
curriculare, de dinamica societății, de dinamica pieței muncii, de adaptarea
curriculară pentru beneficiarii educației. Pe de altă parte, această tendință
progresistă se încadrează în baza structurilor de conținut, dar atinge și alte
domenii sau abilități ca deprinderile sociale integrate inter și trans
curricular, inter-generațional. Includem așadar comunicarea, cunoașterea de
sine, corespondența valoare-nonvaloare, receptarea, prelucrarea și emiterea
unor mesaje pro-sociale.
În acest context,
„educația pentru drepturile omului” se referă la educație, formare, diseminare,
informare, practici și activități care dețin ca scop- formarea la elevi/studenți
a cunoștințelor, capacităților, atitudinilor și comportamentelor, să îi
pregătească și să îi încurajeze să contribuie la construirea și apărarea unei
culturi universale a drepturilor omului în societate, în vederea promovării și
protejării drepturilor omului și libertăților fundamentale”. (cit.
https://www.living-democracy.com/ro/about-edc-hre).
Într-o altă ordine de idei, Carta
Consiliului Europei privind educația pentru cetățenie democratică și educația pentru
drepturile omului, în introducere precizează următoarele: ,,Educația joacă un
rol esențial în promovarea valorilor fundamentale ale Consiliului Europei:
democrația, drepturile omului și statul de drept, precum și în prevenirea
încălcării drepturilor omului. În sens larg, educația este considerată din ce
în ce mai mult un scut împotriva creșterii violenței, rasismului, extremismului,
xenofobiei, discriminării și intoleranței. Conștientizarea profundă a rolului educației
se reflectă în adoptarea Cartei Consiliului Europei privind educația pentru
cetățenie democratică și educația pentru drepturile omului (ECD/ EDO) de către
cele 47 de state membre ale Organizației, în cadrul Recomandării CM/Rec 7
(2010). Carta a fost elaborată pe durata mai multor ani, ca rezultat al unei
consultări ample și nu are caracter obligatoriu. Va fi un punct important de
referință pentru toți cei care au legătură cu educația pentru cetățenie și
pentru drepturile omului. Sperăm că va concentra atenția și va fi un
catalizator al acțiunilor statelor membre, precum și o modalitate de diseminare
a bunelor practici și de creștere a standardelor în toată Europa și nu numai” (sursa
citată: https://rm.coe.int).
Educația pentru cetățenie, prin
prisma conceptului total al educației, integrând educația juridică, de aici
educația pentru drepturile omului și legislația civilă, penală sau procesual
penală, este considerată, pe plan european, o prioritate a reformelor educaționale.
Am putea considera că, orice societate nu poate exista fără legi și că acestea
ordonează, reglementează mai mult sau mai puțin spectrul psihosocial,
reglementând starea de sănătate societală, raporturile dintre membri, clasifică
și ordonează domenii, funcțiuni și răspunsuri corespunzătoare,
personalizându-le conform legii. Educația pentru cetățenie democratică, educația
pentru drepturile omului și relațiile dintre fundamentele statului de drept democratic,
pot fi probate prin intermediul măsurilor coercitive și a gradului de toleranță
socială. Statul de drept comasează educațiile sus amintite, deși reflectă
interdependența dintre cele două fenomene sociale, fiecare având tendințe
opuse: statul (putere și supunere, dreptul de ordonare și frânare) este văzut
ca instrument al coeziunii sociale, bazat pe drepturile și responsabilitățile
cetățenilor. De asemenea, aceasta se consideră o dimensiune majoră ce include o
abordare europeană a politicilor educaționale. Astfel, se poate spune că educația
pentru cetățenie reprezintă un scop educațional, dirijând în cazul nostru și
sistemul de învățământ, nu numai către o sumă de valori comune ca:
diversitatea, pluralismul, drepturile omului, justiția, dezvoltarea durabilă,
pacea, egalitatea, ș.a. Tendințele majore în reformele curriculare în plan
european constau în: educația pentru toți, relevanța curriculumului pentru
individ și pentru societate, dezvoltarea unor atitudini și valori dezirabile, dezvoltarea
abilităților, a gândirii critice, preocuparea pentru adecvarea instruirii la
nevoile fiecărui individ, maximizarea potențialului fiecărui copil, predarea și
învățarea centrată pe elev, etc. Statul de drept presupune armonizarea și
echilibrarea raporturilor celor două componente, în sensul domniei legii, adică
a supremației ei absolute, în scopul prezervării drepturilor și libertăților
individuale. În epoca modernă, conceptul a fost reactualizat în urma experiențelor
totalitare din mai multe țări europene. Prin trăsăturile sale, se observă că
statul de drept se identifică cu statul liberal-democratic. Oricum, statul de
drept reprezintă stadiul cel mai avansat de organizare social-politică, validat
de experiența istorică, ceea ce nu înseamnă că nu este perfectibil. În ceea ce
privește categoria „stat de drept”, în literatura de specialitate au fost elaborate
câteva zeci de definiții ale ei, ceea ce este firesc, dacă avem în vedere
faptul că cel mai adesea este tratată în interdependență cu categoria de
„democrație” căreia îi găsim alte câteva zeci de definiții. Dar să revenim. Există
câteva opinii clare formulate în acest sens. Astfel, opinia profesorului
Drăganu(1993) referitoare la statul de drept, evidențiază:
* Principiul drepturilor și libertăților naturale ființei umane. Este
bine cunoscut faptul că în Antichitate statul era considerat valoarea supremă.
Aceasta îi conferea prerogative nelimitate, pe care și le-a exercitat până în
secolul al XX-lea. Constituția italiană zisă „a lui Mussolini” stabilea:
„Statul este totul, individul – nimic”. Chiar la acest început de mileniu III,
există regimuri totalitare care proclamă supremația absolută a statului,
lipsind de conținut libertățile cetățeanului. Declarația Drepturilor Omului și
ale Cetățeanului (1789) a preluat ideile de filosofie socială ale lui John
Locke, adevărata biblie a liberalismului și individualismului – și a statuat în
art. 2 că: „scopul oricărei asociațiuni politice este păstrarea drepturilor
naturale și imprescriptibile ale omului”, iar în art. 16 a rezumat concepția
despre statul de drept astfel: „orice societate în care granița drepturilor nu
este asigurată și nici separația puterilor determinată, nu are constituție”.
* Principiul filosofic al drepturilor și libertăților naturale ale ființei
umane înseamnă nu numai că ființa umană, în individualitatea ei, se naște
purtându-le, ci și faptul că, de când există ființa umană, există drepturile și
libertățile ei. Drepturile și libertățile inerente naturii umane sunt
imprescriptibile de către stat, pe de o parte, iar pe de alta sunt inalienabile
de către cel care este titularul lor. Aceasta înseamnă că statul este limitat
tocmai de ceea ce e natural în drept, de individul uman, subiectul unui sistem
de drept fiind expresia sistemului dreptului, aceasta având și temeiul în condiția
umană, pe coordonatele ei „omni et soli” aceleași.
Există în toate aceste cazuri
ale educației pentru cetățenie democratică, educație pentru drepturile omului și
educație pentru participare la democrație, un numitor comun și anume, cetățeanul
care se află în postura de a se transforma dintr-un actor pasiv – în unele cazuri,
într-un participant la funcționarea statului de drept, atât cât poate, câtă
vreme competențele sale îi converg și rezonează cu tabloul politic oferit.
Toate aceste educații se rezumă la una singură: o educație pentru participare
activă la funcționarea statului de drept, adică prin contribuția fiecărui cetățean
responsabil la educația pentru cetățenie democratică, pentru participare
activă, pentru drepturile omului, pentru democrație autentică și funcționare optimă
a statului de drept, să se desfășoare corect, respectând drepturile și obligațiile
fiecăruia.
La nivelul sistemului de învățământ
preuniversitar, în ansamblul acestuia, circulă o serie de amenințări ce nuanțează
frica de inovare, frica de schimbare a unui curriculum parțial învechit,
ne-rentabilitatea unor arii, structuri aplicate de cadre didactice cu o
pregătire mediocră și care nu beneficiază de stimularea creșterii și
dezvoltării socio-profesionale reale. Totuși, în ultimii ani, odată cu infuzia
de cadre didactice tinere, proaspeții învățători, educatori și profesori,
încearcă să avanseze încet, dar sigur, nu neapărat spre o profesionalizare
blocată în sistem, percepții și nerentabilă financiar ci, spre o implicare
personală, o încercare de a „schimba minți”, de a forma personalități, competențe,
atitudini, oameni. Referitor la conexiunile care se evidențiază între educația
juridică, educația pentru cetățenie democratică și cea referitoare la
drepturile omului care decurg din rezumarea acestora din punct de vedere juridic,
un comunicat de presă emis de către Ministerul Justiției din România,
precizează că: ,,Ministerul Justiției, Ministerul Educației, Consiliul Superior
al Magistraturii, Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Public au
elaborat protocolul care va sta la baza educației juridice în școli”.
Educația juridică în școli va fi
adaptată, potrivit prezentului protocol, la realitățile cu care se confruntă
elevii zi de zi. Ei își vor cunoaște mai bine drepturile, dar și obligațiile de
cetățeni. Conceptul de educație juridică în școli este menit să promoveze
statul de drept și democrația în societate, în general, și în rândul tinerelor
generații, în special, prin comunicarea de noțiuni de educație juridică
adaptate la nivelurile de învățământ primar, secundar și liceal, într-o manieră
atractivă, care să conțină informații relevante pentru elevi și profesori.
Printre domeniile care vor face obiectul educației juridice în unitățile de
învățământ preuniversitar sunt: Constituția României, drepturi, libertăți și
îndatoriri fundamentale, aspecte privind procesul legislativ, aspecte cu
caracter general privind organizarea și funcționarea sistemului judiciar,
elemente de bază ale dreptului civil și penal, formele răspunderii juridice,
unele aspecte privind organizații și relații internaționale, elemente de
prevenire și combatere a corupției. Educația juridică în școli va susține
totodată, implicarea altor parteneri ai justiției în acest demers: instituții și
autorități publice cu relevanță pentru domeniul justiției, reprezentanți ai
profesiilor liberale (avocați, notari publici, executori judecătorești,
mediatori, practicieni în insolvență, precum și reprezentanți ai societății
civile) care sunt invitați să adere la obiectivul promovării educației juridice
în unitățile de învățământ preuniversitar. Totuși, educațiile în materia
jurisprudenței penale, intervin în toate ariile societăților moderne, în toate
domeniile și constituie totodată un factor de stabilitate macrosocială.
Dirijarea membrilor societății spre un comportament civilizat, poate face
obiectul dezvoltării acestei educații de timpuriu.
Răspunderea juridică ce apare ca
urmare a exercitării anumitor drepturi și obligații, conferă triadei educației
juridico-cetățenești un caracter special combinatoriu. Există și o altă
abordare a acestor educații luate ca întreg (educație pentru drepturile omului,
educație cetățenească, educație civică și pentru democrație) și anume
perspective care accentuează libertățile fundamentale, le generează, le menține,
le monitorizează, intervin și apără aceste domenii din punct de vedere a corelațiilor
dintre perspectiva psihosocială și individualitatea persoanei. Astfel, sesizăm
din partea legiuitorului o abordare specială, pe de o parte, acțiunea legii și impactul
asupra ordinii interioare a individului, adică: cum se raportează acțiunile mele
comparativ cu acțiunile celor din jurul meu, iar pe de altă parte, relația ce
se amplifică spre una psihopatologică și relaționare umană generală. Cu fiecare
generație care se schimbă, educația devine o formă de evoluție indiferent de
durata, tipul sau adresabilitatea ei. Educația pentru democrație, pentru
drepturile omului, educația pentru încurajarea unei societăți democratice, cetățenești,
devin în condițiile monopolizării globale mai mult decât o necesitate. Toate
aceste tipuri de educații trebuie privite ca părți funcționale ale unui cadru
firesc, interdisciplinar, trans-educațional, trans-disciplinar, inter și
trans-generațional, un cadru ce determină combinarea laturii legislative la
resursa umană competentă, specializată, și la evoluțiile macrosociale. Deși,
s-a pornit într-o fază incipientă de la o diseminare de structuri și conținut
pe considerente ca: științele educației, științe penale, arta educației, teorii
curriculare etc., educația se exercită asupra tinerilor ca ansamblu de practică
tocmai în aceste domenii și arii – în special referitor la curriculum. Natura
educației din perspectiva acestei tendințe de înnoire și reconsiderare de
principii pedagogice, plasează pedagogia dincolo de competențe și aparențe, mai
ales pe dimensiunea vieții cotidiene complexe, de formare a omului și nu de rigorisme
de conținut. Reconsiderarea condiției umane, poate deține un spectru social
indisolubil de aspecte juridice, de morală, de nevoi și concepții, de a incita
actul de cunoaștere, de a stimula cultivarea valorii, anticiparea non-valorii,
explorarea multistadială din punct de vedere psihosocial și mai ales juridic,
ca reglementare a relațiilor dintre oameni. Educația nu reprezintă numai un
mijloc de îndrumare intrinsecă sau extrinsecă, ci și un factor de stabilitate în
timp, un ansamblu de atitudini, concepte, valori și sume morale aplicabile
universal și valabile individual. Extensia individuală a normelor integrate
(moral-etice, juridico-penale, psihologice, psihopatologice, medicale,
sociologice și de domeniul jurisprudenței) fac ca scopul educației să devină
mai mult o metodologie.
Educația deține rolul de a
furniza cunoștințele și competențele necesare atât propriei dezvoltări, cât și
integrării în societate. Literatura de specialitate relevă clar dreptul la
educație ca drept consacrat, un drept fundamental al omului din generația a
doua de drepturi, garantat la nivel internațional, regional și național. Acesta
se află în strânsă legătură cu celelalte drepturi ale omului și este esențial
dezvoltării fiecărui individ potrivit principiilor interdependenței, și
indivizibilității, depinzând până la urmă chiar dezvoltarea durabilă a societății.
Interdependența dreptului la educație cu celelalte drepturi ale omului nu este
nicăieri mai evidentă decât în procesul educativ. Din această cauză, dreptul la
educație trebuie privit ca un drept exercitat atât individual cât și în grup,
ceea ce implică atât cunoașterea de către individ a drepturilor lui
fundamentale, dar și dobândirea de competențe și comportamente care să-i
permită să recurgă la ele, să beneficieze de ele, și să contribuie la
promovarea, protejarea și respectarea lor. educația este o condiție esențială a
dezvoltării personalității umane, având mereu, în istoria societății, scopul
ameliorării morale, intelectuale și fizice a oamenilor. În același timp,
furnizând fiecărui individ mijloacele de exercitare a propriilor drepturi,
educația servește în mod indirect drepturile omului ca o condiție de progres. (Nedelcu-Ienei,
2007, p.5-12, p. 45, apud Moroianu et
colab., 2016).
Deoarece educația se desfășoară
de-a lungul întregii vieți a individului ca un proces continuu, longitudinal,
metodele de educație și de instrucție se perfecționează permanent funcție de
etapele educative, dar și funcție de contextul cultural. Însă educația este nu
numai un proces cultural, ci și un factor activ important al dezvoltării
societății, ea constituind o condiție prealabilă a progresului economic,
politic, social, administrativ, ș.a. Educația permite o mai bună integrare economică
și socială, iar investiția în educație determină acumulări ale resursei umane,
indispensabilă schimbării sociale susținute și durabile. Condiție a emancipării
persoanei umane, educația constituie una din condițiile determinante ale
dezvoltării democratice și a statului de drept, dar și un factor care
favorizează buna înțelegere dintre popoare, toleranța și pacea.
Educația pentru drepturile
omului devine concretă inclusiv prin activități ale căror principii, sunt:
principiul interdependenței, indisociabilității, indivizibilității și
universalității drepturilor omului, în special a drepturilor civile, politice,
economice, sociale și culturale și a dreptului la dezvoltare; principiul
respectării diversității și sprijinirea luptei contra discriminării pe baze
rasiale, de gen, limbă, religie, convingeri politice și altele, pe origine națională,
etnică sau socială, pe orientarea sexuală, motive de handicap sau alte motive;
principiul analizei problemelor cu care se confruntă domeniul drepturilor omului,
în special fenomenele de sărăcie, discriminare și conflictele violente, în funcție
de evoluțiile din domeniul economic, politic, social, tehnologic, ecologic,
pentru a identifica soluții care să respecte principiile și valorile
drepturilor omului, principiul asigurării mijloacelor prin care colectivitățile
și indivizii pot cunoaște drepturile omului de care se bucură pentru a
beneficia în mod concret de acestea, principiul promovării instrumentelor și
mecanismelor internaționale, regionale și locale existente în materie de
drepturi ale omului și facilitarea dobândirii de competențe necesare utilizării
acestora; principiul implementării unei pedagogii bazate pe dobândirea de cunoștințe
și aptitudini utile apărării și promovării drepturilor omului, ținând cont de
particularitățile culturale și vârsta celor instruiți; principiul asigurării
unor condiții de învățare care să permită participarea, exercitarea drepturilor
omului și dezvoltarea personalității umane, principiul promovării drepturilor
omului specifice anumitor culturi și luarea în considerație a evoluției
istorice și sociale proprii fiecărei țări. În concluzie, educația pentru
drepturile omului are ca obiectiv dobândirea de către fiecare individ a cunoștințelor
despre drepturile fundamentale ale omului, conștientizarea critică a importanței
lor, pentru a se bucura deplin de ele, pentru a le revendica și pentru a
contribui la protejarea și respectarea lor. (Moroianu et colab., 2007, 2016).
Educația juridică anticipează și
intervine precoce și în spectrul comportamental al elevilor sub aspectul unor elemente
ca: comunicare asertivă, formularea propriilor păreri raportate la elemente
morale, resentimente, blamare, raportarea la alții și accepție asupra vieții,
posesiune, dreptul de a cere informații, dreptul de a te exprima prin
raportarea la drepturi și obligații emise de autorități, dreptul de a fi
respectat și obligația de a respecta, cât și alte cerințe dar și obligații
încadrate în limita legii și a reglementărilor în vigoare. Nu în ultimul rând,
educația juridică și pentru drepturile omului por anticipa problematici ca:
bullying școlar, cercetarea, prognozarea, proiectarea structurilor curriculare și
extra-curriculare privind anticiparea violenței și a cauzelor instituționale a
acesteia, consilierea juridico-comportamentală a elevilor și poate constitui
fundamentul în proiectarea metodicilor de prevenția violenței și analiza
consecințelor acesteia din punct de vedere juridic- penal sau
administrativ-pecuniar.
Bibliografie:
Anda Veronica Nedelcu-Ienei.
(2007) Dreptul la învățătură, drept
fundamental al omului, Editura Institutul Român pentru Drepturile Omului,
București.
Carta
Consiliului Europei privind educația pentru cetățenie democratică și educația
pentru drepturile omului Adoptată în cadrul Recomandării CM/Rec (2010)7al
Comitetului de Miniștri
Irina Moroianu Zlătescu. (coord). Educație, dreptul la educație și educația
pentru drepturile omului, Editura Institutul
Român pentru Drepturile Omului, București, 2016
Irina Moroianu Zlătescu, Emil Marinache,
Rodica Ștefănescu (coord). Principalele
instrumente internaționale privind Drepturile Omului la care România este parte,
Vol. I. Instrumente universale, Ed. a
9-a revizuită, Editura Institutul Român pentru Drepturile Omului, București,
2007.
Mureșan-Chira Gabriel. (2018). Sincretismul noilor educații din perspectivă
sano-educațională, Editura Etnous, Brașov.
Tudor Drăganu. (1993). Introducere în teoria și practica statului
de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca
Wegner,
D, M., Ester, R., Raymond, P. (1991). Transactive memory in clase relationship.
Journal of Personality and Social Psychology. 61: 923-929.
White,
G. L., Shapiro, D. (1987). Don t Know you? Antecedents and social consequences
of perceived familiarity. Journal of Experimental Social Psychology, 23: 75-92
Surse on-line:
1.
http://www.pedabt.ro/educatia-pentru-cetatenie-si-modalitati-de-rezolvare-a-situatiilor-problema.
2.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Stat_de_drept.
3.
http://www.legal-land.ro/ocrotirea-intimitatii.
4.
http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/drepturile-omului.php.
