prof. Gabriel MUREȘAN-CHIRA,
Școala Gimnazială Specială, Centru de Resurse și Documentare
privind Educația Incluzivă/Integrată, Cluj-Napoca
Abordarea
dinamicii infracțiunii cuprinde de obicei aspecte sociale. Unele studii
consideră că, relația indisolubilă întemeiată pe moralitate și conduită, pe
defecte și efecte, este una deosebit de importantă. Prezența anumitor factori și
a unor sisteme de sancționare, dar și de prevenție a infracționalității, urmărește
în mod pregnant controlul asupra acestui tip de fenomen. Dacă realizăm o
analiză retrospectivă a infracționalității în special înainte de 1990, vom
observa anumite pârghii puternice care stopau brusc infracționalitatea în absența
unui cadru educațional și psihologic, cadru care, mai degrabă face trimitere la
detenție și centre de corecție. După 1990, creșterea fenomenului infracțional
produs de tineri și minori, generează grave atingeri valorilor societății în
condițiile absenței unui program-cadru de prevenție și control. Necesitatea
rezolvării de către societate a problemei comportamentale a unor membrii ai
săi, înseamnă un debut în încercarea de a aborda moralist, psiho-social sau
„medicalist” o perspectivă patologică dezorganizată. Dezvoltarea unor forme de
manifestare generală în societate și particulare în anumite contexte,
împrejurări sau medii, denotă faptul că, generatorul de conduite multiple tinde
deseori spre absurd, și vom vedea de ce.
Cu
ceva timp înainte, cercetătorul sud-american Lopez Y. Mira (1965) amintea
faptul că: sistemele comunitare vor trebui să fie constituite cu sprijinul
politicii statale, idee care, este continuată de Fleming și Bowling (1986) dar și
de Farquhar (1991). Pe de-o parte, stigmatizarea socială a centrelor de corecție
și penitenciarul, pe de altă parte, identificarea unor clusteri ce determină
infracționalitatea și criminalitatea
Fundamentarea
politici penale eficiente a fost și rămâne o solicitare de natură să producă
efectele dorite. Soluțiile naționale la problema infracționalității, nu depind
numai de anumite concepții teoretico-structurale sau metodologii de abordare în
plan național ci, depind în mare măsură de mijloacele financiare și materiale,
ce pot afecta îndeplinirea pozitivă a acestui deziderat. Analiza conținutului
de esență a unor soluții, au condus la nașterea unor teorii și doctrine de
neutralizare care, utilizează pedeapsa privativă de liberate spre înfăptuirea
actului justițiar-recuperator. Apariția marilor strategii naționale dar și
internaționale, a determinat o adevărată criză a sistemelor justiției penale și
a organismelor clasice de control social, în special în țările vest-europene.
Caracterul social-anticipativ al unor doctrine, ne face să credem că, într-adevăr,
privarea de libertate este benefică pentru deviantul comportamental,
antisocialul și carențialul internalizat în penitenciar. Identificarea și
crearea unor forme mascate sau mai puțin mascate de tratament și regim
penitenciar, în conformitate cu unele idei de bază ale modelului social, sunt
reprezentate de un număr important de programe-cadru și forme doctrinale de
sprijin.
Cercetarea
interdisciplinară poate genera păreri diverse cu privire la unele mecanisme
comune sau singular-obiective. Deseori, se resimte necesitatea unei corelații a
mai multor elemente sau perspective, în sensul de a trasa clar direcția și
logica gândirii, trecând de la minim la maxim, de la punctarea unor conduite la
analiza lor globală într-un anumit context. La fel se prezintă și problematica
noastră. Având în vedere aceste particularități, putem afirma că, actul
preinfracțional constituie baza și premisa săvârșirii faptei (actului
antisocial, infracțiunea). Utilizând astfel de abordări, niciodată grupul de
clusteri ori cauze nu sunt surprinși în totalitate. Asocierea normei sociale la
conduită, a stat și încă stă la baza acceptării ori neacceptării regulilor, în
sensul abaterii de la normă. Identificarea necesităților indivizilor se rezumă
la identificarea unor factori care afectează funcționalitatea lor și, realizarea
unor sarcini. Abordarea juridică de pe pozițiile dreptului penal, oferă
posibile criterii de clarificare și clasificare ce pot evalua intensitatea,
gravitatea și unele accepțiuni socio-culturale ale lumii delincvențiale. În
acest sens, internarea delincventului, deviantului și inadaptatului social în
penitenciare, poate sau nu poate avea efectele așteptate. Distanțarea față de
normele de conduită, de valorile universale ale societății unanim acceptate, generează
devianță, deci, inconstante, dezechilibre, fapt ce sancționează normalitatea. În
nevoia de clarificare și completare a unor interpretări juridico-sociale,
importanța acțiunilor omului în raport cu mediul, aduce în discuție abordarea
de tip psihologic a cauzalității delincvenței.
Unul
dintre cei mai puternici reprezentanți ai acestui curent a fost Olof Kingberg
(1959 apud Buș, 2005) care, în lucrarea: Probleme
fundamentale ale criminologiei, încearcă să încadreze individul perturbator
al legilor sociale într-o tipologie bio-psihică. Kingberg pornește așadar de la
premisa că orice proces psihic este determinat de acțiunea unui stimul (factor,
acțiune) extern, mediat de condițiile interne (însușiri, stări) ale omului. Cu
alte cuvinte, este vorba despre anumite stări particulare apărute în special în
conjuncturi unde, sunt solicitate
răspunsuri în general, comportamentale. Reacțiile exagerate raportate la relația
individ-mediu conduc spre anumite răspunsuri situate la exteriorul normelor și
legităților moral-etice. Aceste răspunsuri sunt denaturate și sunt asociate
tendinței de ignorare constantă a regulilor, în condițiile unei incomplete
sedimentări a valorilor morale, în unele cazuri constituindu-se în factori de
risc. Conduitele inferioare care apar sunt de o moralitate primitivă. Individul,
funcție de particularitățile sale conexe, influențează situația, oferind
răspunsuri comportamentale particulare. Aceste răspunsuri dețin și o anumită
frecvență și intensitate, oscilând de la individ la individ, fiind perturbate
tocmai de aceste particularități. Personalitatea individului în relațiile cu
mediul, reprezintă o unitate funcțională care, odată cu modificarea unui
determinant, realizează modificări la nivelul funcționalității globale. Abordarea
de tip psihologic necesită o defalcare pe specificul problemelor și aspectelor
componente dar, și o perspectivă personologizată necesară și obligatorie.
Astfel:
- personalitatea deficitară (carențială) – emite câteva aspecte specifice de
abordare și anume:
- gradul de maturizare psiho-socială;
- decalaje de dezvoltare:
- maturizare intelectuală, afectiv-emoțională, caracterial-acțională;
- dezvoltare intelectuală – judecăți morale – sentimente;
- decalaje în structurile personalității:
- duplicitate comportamentală;
- instabilitate emoțional-acțională;
- satisfacerea imediată a trebuințelor prin delict;
- simulare.
- rezistența la frustrare – completează abordarea psihologică în sensul existenței
unei structuri fragile de moralitate, autocontrol și educație, care poate fi
detronată de grupări ipotetice care generează instabilitate, modificând
semnificativ structura psihică a individului. Aceste elemente ale structurilor
interne sunt supuse unui test de rezistență, constituit deseori în cauză a
delincvenței.
Dacă
infracționalitatea reprezintă un fenomen social atunci, această acțiune umană
cunoaște tendințe specifice de dezvoltare. Problematica moralității surprinsă
în studiile lui Buș (2005) poate anticipa formarea anumitor tipologii de
delincvenți la care predomină una sau mai multe cauze/conjuncturi ce
favorizează trecerea la act. Punctul critic care declanșează infracțiunea este
de fapt multiplu cauzal (educație, familie, antecedente familiale, de sănătate,
mediul). Unii autori ca Lăzărescu (1994), Fodoreanu (2001), Birț (2002)
asociază factorilor de natură psihologică și factori sindromatici ori nevroze
specifice, de natură psihopatologică. Nu în ultimul rând, anumite studii
randomizate, nerandomizate, teoretice și practice nuanțează conceptul de act
declanșator al infracțiunii printr-o serie de: aspecte de viață, moduri de
gândire, stres și sindroame. Principalele eforturi întreprinse în special de
specialiștii vest-europeni și nord-americani cu privire la fenomenul declanșării
infracțiunilor, atrag atenția asupra unor „markeri” corelați cu substructuri
infantile de personalitate care generează anumite „stări”. Alte teorii surprind
factorii predispozanți și anumite vulnerabilități endogene care câștigă teren
funcție de conjunctura predispozantă a unor factori psiho-sociali sau genetici.
Într-o
altă ordine de idei, reîntoarcerea la unele teorii ale lui Freud, aduc în discuție
caracterul pulsional al trăirilor intime, interne ale individului, cu
exploziile comportamentale exteriorizate. Actele pulsionale, în opinia lui
Biberi (1998, apud Cosman, 1999) reprezintă conflictul dintre Eros și Thanatos
unde, Eros este considerat sistemul pulsional, vital, iar Thanatos reprezintă
un Eros inversat, distructiv ca instinct macabru. Dizarmoniile globale modifică
perceperea realității, generând anormalități față de sine și față de alții.
Aceste supra-stimulări sau sub-stimulări psiho-sociale prin care ofertele,
solicitările și presiunile crescute din partea societății, amplifică la modul
cel mai exagerat nivelul emoțional și al relațiilor interpersonale și sociale. Evaluările
situaționale se realizează individual. Orice situație apărută este filtrată la
nivelul individului prin suita particulară a tipologiilor caracteriale și
psihologice manifestate. Capacitatea și abilitatea de analiză situațională
conduc la ideea că, fiecare individ oferă răspunsuri unice la o situație nou
creată. Prin imitarea anumitor modele sau antimodele, acte, semnificații, sau
expresii, omul acumulează, învață, dezvoltând relații conexe, interpersonale și
sociale. În acest context amplu, procesul de învățare poate să apară și sub
forma învățării sau deprinderii patologice.
Abordarea psihopatologică completează cadrul rezultat în urma influențelor
complexe, intercorelate (economico-financiare, familiale, educaționale),
identificând un anumit model ca act necesar și obligatoriu. Această poziție
abordează aspecte carențiale care formează tabloul general compus din
asimilare, decalaje, acomodare, dezvoltare și deficiențe. Conglomeratul de
teorii psiho-sociale unifică și unele aspecte psihiatrice indisolubil legate de
generarea delincvenței. Psihopatologia intervine prin comentarii, tendințe și
ipoteze, asupra unor conduite ce țin de diagnosticarea profilelor
psiho-comportamentale ale infractorilor. Pe lângă faptul că acțiunea unui
individ care săvârșește o faptă antisocială generează inclusiv o dilemă morală și
una comportamentală, acțiunea de investigare psihopatologică surprinde dualist
simptomatologii, nevroze și sindroame. Elementele specifice psihopatologiei
recunosc domeniul interdisciplinar al unor studii de referință cu trimitere
directă la contextul „oamenilor liberi” și mai puțin la cei privați de
libertate.
Sasu
(1985, apud Buș, 2004) realizează la finele anilor ’80 primele studii
consistente pe anumite cercuri marginale, incluzând indirect și persoanele
private de libertate. Ceva mai târziu, în 2004, Fodoreanu și Iftene aduc în
discuție cauzalitatea complexă a factorilor care generează delincvența. Astfel,
asocierea informațiilor lui Pinel cu cele ale lui Sasu (1985 apud Florian,
1996) sau Oprea (2005), evidențiază unele aspecte care dezvoltă termenul
generic al nucleului central al personalității. Comparând studiile critice,
pozitive, aduse de reprezentanții acestui curent, cu alte studii (Cosman,
2006), se conturează o serie de aspecte: conjunctura producerii acțiunilor, factorii
multipli implicați, anturajul, discernământul, nucleul central al personalității.
Desigur, aceste carențe sunt asociate anumitor anturaje ca, spre exemplu,
subculturile, în special instituționale unde, imoralitatea se sedimentează mult
mai rapid decât anumite legități moral-etice și de bun-simț. Subcultura
mediului poate fi supusă la analize pertinente care, ne îndeamnă spre
conceperea unei teorii bazale, specifice. Se pornește de la prezumția că
societatea deține o cultură proprie, cu norme și valori care orientează și
direcționează conduita semenilor noștri. În unele medii instituționale,
puternic frustrante și restrictive de mișcare (ex. mediul penitenciar) se pot
identifica o serie de grupări atipice, subculturale care, propagă norme, idei
sau valori incompatibile cu cele ale societății. Această „contaminare” se face,
din păcate, în ambele sensuri. Societatea nu reușește să ofere individului un
statut și un rol social pregnant, îl poate izola sau scăpa de sub control
social sau deviantul, odată liberat din penitenciar, înarmat cu noi cunoștințe
infracțional-subculturale, propagă în rândul societății stilul de viață
carceral, subcultural și imoral. În aceste condiții, normele și valorile
specifice unui astfel de individ sau grup orientează conduita înspre
satisfacerea imediată a nevoilor, indiferent de consecințe. Se pot identifica
astfel o serie de grupuri deținătoare a subculturii: grupul autonom, grupul
non-utilitarist, dependent social și sociopat.
O
altă teorie de bază care a generat discuții în cercurile științifice a fost
teoria subculturilor delincvente și a grupurilor stradale, elaborată în anul
1943 în S.U.A. de W. F. Whyte. Teoria explică parțial, tendința relativ nouă a
societății de atunci înspre socializarea negativă a individului în grup,
dobândirea de „valori” prin perspectiva grupului și orientarea spre dobândirea
ilicită a bunurilor. Teoria dezorganizării sociale și a asocierilor diferențiale constituie un veritabil reper de
analiză al organizării selective, disfuncționale a grupurilor sociale, anumite
puncte de referință propunând abordări non-conformiste. Această teorie complexă
corespunde teoriei „transmisiei culturale” concepută de Cressey. Astfel,
socializarea explică fundamentul și geneza delincvenței într-un mod mult mai
rapid, preluând metode, norme, opinii, atitudini și credințe prin imitarea
modelului negativ (anti-modelul). Elaborarea acestei teorii și validarea ei în
societatea contemporană românească, aduce contribuții considerabile
explicitării conduitelor delincvențiale. Pe de-o parte se realizează trimiteri
retrospective la anumite fenomene delictuale de masă (anii 1965-1980) iar, pe
de altă parte, ne raportăm la evaluări prezente, la condiții de viață actuale și
la relevarea comparat-științifică a delincvenței intersociale. Mediul social ar
putea fi reconstituit în scopul descurajării manifestărilor delincvente. Ceea
ce este denumit ca devianță, precum și totalitatea definirilor care sunt
aplicabile unui astfel de comportament, reprezintă rezultatul unei stratificări
sociale mai mult sau mai puțin reușite. Acest context conturează aspecte ale
etichetării sociale constituite în teorie și aplicabile în cadrul relației
reactivitate socială-delincvență. Din acest punct de vedere, delincvența nu
este o trăsătură sau o proprietate înnăscută ei ci o însușire conferită
comportamentului ce influențează în special prin putere. Caracterul
fenomenologic este compus din trei curente importante. Astfel amintim:
subteoria schimbului, subteoria etnometodologică și interacționismul specific. Delincvența
nu reprezintă o stare ci, o etichetă atașată unui comportament specific.
Delincvența reprezintă comportamentul ce solicită intervenția reprezentanților
controlului social, adică crearea unei conduite conforme cu norma și reglementarea
socială. Nu în ultimul rând, trebuie amintită importanța specificului
economico-financiar al individului care, poate aduce completări prin inducerea
unor ipoteze noi: condiții financiar-economice, deficite psihologice și de
sănătate, asociate condițiilor unui mediu substimulat (subeconomic,
subcultural), generator de delincvență. Dacă abordăm problema din punct de
vedere psihologic, atunci trebuie să remarcăm creșterea deficitelor de
personalitate care, asociate stimulilor deficitari, conduc spre conduite
impulsive, în scopul satisfacerii imediate a solicitărilor individuale sau de
grup. Din perspectivă complexă, psihosocială, orice demers în abordarea
strategiilor de influențare a investigației integrate, trebuie să pornească de
la o analiză la nivel macrosocial, cât și microsocial. Această perspectivă
propusă, este fundamentată pe unele studii existente, cât și pe un demers
global în abordarea delincvenței. Având în vedere utilitatea unor astfel de
abordări și particularitățile acestora, putem spune că, actul preinfracțional
constituie baza, premisa săvârșirii faptei. Cercetarea interdisciplinară poate
concentra aspecte comune, cât și aspecte singulare, transpuse unei istorii
anterioare și unei predicții viitoare serioase (Hall, 1988 apud Cosman, 1999). Coroborarea
mai multor perspective și puncte de vedere, poate anunța extragerea anumitor
elemente sub forma unui traseu clar care, delimitează gândirea logică de
gândirea trunchiată, deficitară deci, imaturizată suficient. Părerile diverse
care pot apare la ideea unei astfel de abordări pot fi anticipate dar, în susținerea
acestora, invocăm o serie de deficite morale care, deseori, au constituit
impulsul săvârșirii de acte ilicite (neanticiparea consecințelor acțiunii sau, discernământul
diminuat). Extensia delincvenței spre toate ramurile sociale, accentuează
gradul ridicat de contagiune psiho-morală. În plan psihic însă, are loc o
contradicție între dorință și autocontrolul individului, emoție și acțiune,
comportamentul delincvent fiind un simptom ce atinge latura afectiv-emoțională
fundamentală a individului.
Într-un
alt studiu, Buș (2003) susținea că, deliberarea reprezintă planul inițial al
formării mobilului comportamental. Rezultatul procesului complex de deliberare
depinde în mare măsură de gradul de intensitate al orientării antisociale a
personalității infractorului. Autorul acestei încălcări a normei morale, etice,
logice și sociale, ține cont de gradul de participare spre reușită, printr-o
serie de deliberări mintale de durată variabilă, funcție de anumite elemente
specifice (educație, statut social, experiență, inteligență). De asemenea,
acestea nu pot să nu țină cont de mediul unde conviețuiește individul, de
anturaj, familie și educație. Circumstanțele se corelează puternic și cu
deficitele emoționale care-și găsesc originile în antecedentele individului și
traseul educațional parcurs în colectivitate (Kulcsar, 1988).
Circumstanțele
în care cineva se va gândi că, încălcarea legii poate fi justificată, depind în
mare măsură de maturizarea morală și etapa specifică ei. În opinia lui Florian
(1996):
- în prima etapă, încălcarea legii va fi acceptată dacă nu va fi pedepsit;
- în a doua etapă, dacă beneficiul va fi mai mare decât riscul;
- în a treia etapă, dacă doar astfel se pot păstra relațiile cu cei apropiați;
- în a patra etapă, dacă infracțiunea este în folosul colectivității;
- în etapa a cincea, dacă promovează justiția socială sau protejează astfel drepturile de bază ale omului.
Ca
urmare a acestor afirmații, reies următoarele concluzii: persoanele care
utilizează raționamentele din primele trei etape sunt mai predispuse să comită
infracțiuni decât cele aflate în ultimele două stadii. Studiile lui Piaget
(1969) și ulterior Thorton (1987, apud Florian, 2003) evidențiază, în cadrul
ultimelor două tipologii, corelații mult mai puternice între atitudine și
comportament decât în primele trei etape. Studiile experimentale au dovedit
faptul că, stilul de viață antisocial este cel mai adesea asociat cu raționamentele
morale preconvenționale. Piaget enunța faptul că, indivizii care nu au
încredere în sine, sunt mult mai ușor de convins să acționeze după argumentele
altora decât după ale lor, fenomenul infracționalității fiind deosebit de
frecvent. Comparativ cu învățarea morală, etapizarea parcurgerii drumului
familie-moralitate, atașează și conceptele autorității patriarhale sau,
dezvoltarea intelectului paralel cu adaptarea. Am amintit contribuția
dezvoltării stagiilor moralei în generarea conduitei infracționale ca unul
dintre cei mai importanți factori declanșatori. De altfel, și alți factori
contribuie mai mult sau mai puțin la formarea conduitelor infracționale. Zona
etico-morală se asociază rapid celei marcate de violență, fie ea familială, fie
propagată prin mass-media. În acest sens, programele de evaluare al impactului
mass-media asupra modificărilor comportamentale, în special la adolescenți,
aduc în discuție influența acestora (în sens negativ) în maturizarea
structurilor de personalitate. Unele studii, pe loturi de adolescenți, indică
un nivel al neuroticismului mult mai ridicat (14, 22) comparativ cu un lot de
adolescenți care nu au vizionat programe TV cu conținut stimulant negativ (8,
97). De asemenea, au fost sesizate creșteri semnificative ale creativității la
participanții la test care au urmărit programe TV cu tendință spre violență,
fapt ce ne face să credem că, vizionarea unor emisiuni agresive și violente,
conduc la o creștere semnificativă a creativității în sensul confundării cu
personajul și a imitării comportamentului acestuia. O altă problematică am
sesizat-o urmărind o distribuție a scorurilor subiecților la scala de
sugestibilitate: lotul experimental – scor foarte ridicat: S max = 100, S min =
81, comparativ cu lotul de control: S max = 21 (Sterian, 2004). Chestiunea
aspirațiilor este reprezentativă și în sensul problematicii persoanelor private
de libertate și a contagiunii lor sub diverse forme (subcultură, limbaj,
conduite, anturaje). Raționamentele persoanelor private de libertate reflectă
deseori subcultura societății, a mediului, transpusă în universul carceral,
judecățile preconvenționale fiind frecvente la deținuții proveniți din familii
monoparentale, din care lipsește tatăl sau, la deținuții cu multiple instituționalizări
(orfelinate, case de corecție, multiple încarcerări). Toate aceste
particularități, conferă actului preinfracțional baza de plecare și premisa
săvârșirii faptei antisociale. În conținutul acestei faze au loc toate actele
de gândire mai mult sau mai puțin legale. Se hotărăsc motivații și condiții, se
întocmesc planuri și acțiuni, inclusiv la nivel afectiv-volitiv. Procesele de
analiză, de obicei se încadrează într-un tablou haotic, dominat de insecuritate
afectivă, stres, temeri și idei preconcepute privind debutul fazei infracționale.
Trecerea
la act reprezintă momentul schimbării vieții. Poate reprezenta pierderea
responsabilității, generând regretul abia după privarea de libertate.
Multiplele lipsuri care ușurează trecerea la act (lipsuri materiale,
autocontrol) generează o atingere din partea structurilor de personalitate încă
intacte, cu fărâmele de moralitate și anturajul necorespunzător. Rezultatul
infracțional este deseori cert. Lipsa autocontrolului și intelectul deficitar
amplifică stările emoționale oscilante. Și împrejurările de viață pot genera
momente favorabile declanșării unor comportamente infracționale. Ca interacțiune
complexă dintre om și mediu, în condițiile în care intelectul ghidează
comportamentul, conduita este o rezultantă complexă. Diminuarea autocontrolului
și a perimatelor funcții intelectuale, conturează tot mai pregnant faza de
săvârșire a infracțiunii, ca fază secundă, indicând urmărirea scopului propus
prin complexitatea metodelor, funcție de împrejurări și de desfășurarea
propriu-zisă a acțiunii. Această fază presupune din partea participantului și
calitatea de a minți, de a induce în eroare sau simula, acțiunile sale deținând
un caracter infantilist, brutal, lipsit de pârghiile inteligenței. Ajuns în penitenciar, individul este încadrat în
programe educațional-terapeutice care, trebuie să fie capabile să acopere o
tematică largă de interes, în special să diminueze conduite atipice și anumite condiții
care, nu trebuie să debuteze în penitenciare. În contextul privativ de
libertate, trebuințele educaționale sunt diferite. Educația și munca reprezintă
mijloace de formare profesională, morală și civică. Valorile activității
penitenciare, cu siguranță sunt importante, și nu contrazicem curentul
reformist actual dar, credem că, accentuarea rolului penitenciarului ca mijloc
de educare și reeducare, în detrimentul școlii clasice românești, a bisericii
sau familiei, este exagerat. Mecanismul de exercitare al influențelor
psihosociale poate fi în unele cazuri de tip normativ adică, subiectul deține
niște așteptări care sunt, deseori, dificil de îndeplinit, mecanismul fiind
întâlnit frecvent printr-o deformare voit exagerată a valorilor și scopurilor
propuse. Cu toate eforturile depuse de unii psihologi prin antrenarea opiniei
publice, a părinților și a altor factori generatori de educație, într-o extinsă
mișcare de informare asupra gravității fenomenelor infracționale, acestea, din
păcate, evoluează și mai mult înspre „profesionalizare”, în special la
adolescenți. Aceste comportamente relansează analizele tranzacționale ale
comportamentului uman înspre ceea ce Pinel denumea: nucleul central al personalității. În fața unui asemenea tablou
carențial posibil de întâlnit, lucrătorul din penitenciar este pus în postura
să re-formeze și să reeduce o serie de indivizi multipli carențiali. Elementele
prezentate sunt componente ce alcătuiesc lunga grilă a carențialităților față
de care, societatea trebuie să ofere mijloace concrete și instrumente de
recuperare. Zona carcerală ar trebui să devină ultimul bastion al educabilității,
accentul fiind pus pe rolul instituțiilor din societatea civilă și nu pe
instituțiile finalităților penale.
Utilitatea
unor astfel de abordări este că, niciodată nu vom putea ști care mijloc educațional
instruiește cel mai bine și, nu vom ști ce intergrupare factorială ajunge la o
finalitate. Asocierea normei sociale la comportament, abordările
socio-economice și relația societate-comportament, pot conduce la descoperirea
unor elemente ce îndreaptă comportamentul înspre abatere, în special morală. Contribuția
comportamentului deviant este reprezentată de ansamblul de nonvalori și
anti-norme proprii, impulsive și denaturate ce caracterizează anumite medii.
Aceste conduite deviante sunt, în general, dezaprobate și sunt împiedicate să
se propage. Excepțiile acestor conduite
normale sunt întâlnite în penitenciare. Statisticile elaborate de diverse
instituții naționale și internaționale, indică faptul că, este destul de
deficitară intervenția în penitenciare și că, aceasta este recomandabil să se
realizeze în stare de libertate. Recidivismul și multirecidivismul reprezintă
un exemplu concret, practic al eșecului educației și a valorilor familiei
asupra individului care, a solicitat prin conduita sa antisocială, sprijin și
nu detenție. Închisoarea face posibilă și favorizează organizarea masei de
delincvenți după anumite criterii printre care, posibilitatea pentru complicități
viitoare. Închisorile nu diminuează rata criminalității și nici generarea
infracțiunilor grave, prezența numărului enorm de recidiviști și multirecidiviști
demonstrează acest lucru. Penaliștii francezi consideră penitenciarul ca
fiind: „realitatea și efectul vizibil al
marelui eșec al justiției penale” (cit. în Foucault,1996, p.304). Cu toate acestea, penitenciarul
reprezintă una din instituțiile care deține un rol deosebit în societate.
Bibliografie:
Alina
Decsei- Radu& Gabriel, Mureșan Chira. Încarcerarea
între universal și particular. Delincvenții sexual, Editura Limes,
Cluj-Napoca, 2007.
Gabriel,
Mureșan-Chira. Conduite de risc în detenție.
Fundamente teoretice, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008.
Gheorghe
Florian. Psihologie penitenciară,
Editura Oscar Print București, 1996.
Ioan
Buș. Psihologie și infracționalitate,
Editura ASCR, Cluj-Napoca, 2005.
Lopez
Y. Myra. Manual de psihologie juridică,
Editura Oscar Print, București, 2007.
Michel
Foucault. Istoria nebuniei în epoca
clasică, Editura Humanitas, București, 2005.
Mihaela
Sterian. Agresivitatea mediatică și
personalitatea, Editura Paideia, 2004.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu