Despre psihosociologia elevului cu cerințe educative speciale în domeniul cognitiv
Prof. Ed. Daniela IOVIȚĂ,
Școala Gimnazială Specială, Centru de Resurse și Documentare privind Educația
Incluzivă/Integrată, Cluj-Napoca
Principalul motiv pentru care copilul merge la
școală este să învețe, să se educe, să devină util societății, să se poată
întreține atât el cât și viitoarea posibilă familie, să aibă un loc de muncă și
mai ales un rost în lume. Educația dă mărturie despre schimbarea destinului, și
acest destin începe pentru copil încă din perioada intrauterină. Acolo, în
creuzetul familiei, se pun bazele primei educații, se concepe frumusețea, se
cultivă podoaba, crește bogăția, în finețea celor transmise de mamă, în dorința
de a avea un copil educat ce are în fața vieții posibilități și uși deschise
spre un viitor mai bun.
Principalele direcţii de modernizare a
curriculumului românesc au la bază diagnoza actualului curriculum şi a
sistemului de educaţie, dar şi câteva repere europene, precum cadrul calificărilor
şi competenţele-cheie. Două dintre aceste direcţii susțin flexibilizarea
curriculumului prin personalizarea educaţiei şi centrarea pe elev. Acestea
implică atât o bună cunoaştere a nevoilor de dezvoltare ale elevului, în
funcţie de care se construieşte demersul educaţional, cât şi utilizarea unor
strategii didactice care să angajeze în activitate toţi elevii şi care să
permită adaptarea la diferitele nevoi şi stiluri de învăţare ale acestora.
Aceste elemente susțin un ansamblu de măsuri mult mai ample, ca spre exemplu
caracteristicile elevilor cu cerințe educative speciale în domeniul
cognițiilor, de aici indirect specificul limbajului, educația, conduita, înțelegerea,
comunicarea, socializarea, specificul gândirii, autonomia personală, aptitudinile
pentru muncă.
Educația specială este destinată acelor
solicitanți care, din diverse motive, nu pot să beneficieze de învățământ
normal, de masă. Printre aceste solicitări de educație se situează educația
specială, o alternativă deloc neglijabilă a educației pentru toți, unde resursa
urmează copilul. Ca și disciplină de sinteză, psihopedagogia specială s-a
încumetat să unifice structuri informaționale interdisciplinare, ca spre
exemplu: științe medicale, juridice, psihologie, sociologie, asistență socială,
domeniile integrării socio-profesionale, statistică, consiliere, etc. Unele lucrări referitoare la acest domeniu subliniază că: ”psihopedagogia
specială (sau defectologia) este o ştiinţă psihopedagogică ce îşi delimitează
aria preocupărilor la persoanele cu abateri de la dezvoltarea normală,
persoane cu deficienţe (handicap), cu dizabilităţi, la studiul
particularităţilor psihice, la instrucţia şi educaţia, la evoluţia şi
dezvoltarea lor psihică, la implementarea metodologiei corectiv - recuperative
pentru valorificarea potenţialului uman restant şi dezvoltarea
personalităţii acestora, în vederea integrării socio-profesionale cât mai
adecvate” (cit. în Verza, pag. 24, 2011). Cu alte cuvinte, psihopedagogia
acționează asupra mai multor tipuri de dizabilități, deficiențe și handicapuri
în scopul stopării caracterului lor degenerativ-progresiv, de ameliorare, reabilitare,
recuperare, de la caz la caz.
Dizabilitățile cognitive se
remarcă printr-un tablou complex, multicauzal, cu totul deosebit. Dizabilitatea
cognitivă (deficienta mintală sau de intelect) reprezintă un ansamblu de
manifestări foarte eterogene sub aspectul cauzelor, gradelor sau a
complicațiilor atașate. Trăsătura comună fiind incapacitatea de a desfășura
anumite activități ce implică operații ale gândirii la nivelul realizării lor
de către indivizii de aceeași vârstă, pentru că funcțiile psihice (in special
cognitive) se dezvoltă într-un ritm mult prea lent comparativ cu alți
elevi/copii de aceeași vârstă. Deficiența mintală reprezintă o deficiență
globală (afectivă, psihomotorie, comportamentală) care se manifestă în grade
diferite raportat la nivelul mediu al populației, pe parcursul vieții, cu urmări
foarte diverse în privința adaptării. Ajunși în acest punct, practica
psihopedagogică evidențiază comportamente foarte diverse, variabile ca
intensitate, durată de timp, mediul de expunere, medii de proveniență, educația
părinților, mediu familial, socio-economic, statul profesional, etc. Ce putem
observa este că, cu cât gradul de afectare al structurilor cognitive este mai
grav, cu atât sfera comportamentală este mai variată, mai aleatorie, mai instabilă,
poate deviantă de la axa normalității unanim acceptată de majoritatea membrilor
societății. Comportamentele sunt predominant mecanice, imitative, dat fiind
gradul mare de contagiune cu elemente subculturale inclusiv în școlile speciale.
Acest aspect evidențiază proprietatea stereotipică a comportamentului elevului
cu cerințe speciale în spectrul cognitiv. Destructurarea cognitivă mai poate
rezulta dintr-o serie de cauze multiple, ca mai apoi unele dintre ele să se
restrângă la arii mai cunoscute. Cu cât gradul de dizabilitate este mai mare,
deci structurile cognitive mai afectate, cu atât răspunsurile comportamentale
sunt mai inadaptate, mai brutale, rigiditatea gândirii, stereotipiile,
reflectându-se și în răspunsurile comportamentale la fel de rigide. Într-o lume
in care performantele intelectuale sunt de dorit, așteptate, acceptate si
prețuite, deficienții mintali înregistrează numeroase eșecuri. Din acest motiv,
spunem ca ei sunt ,,condiționați,, de insucces. Experiența neplăcută a
insuccesului deține repercusiuni asupra organizării personalității. Este si
motivul pentru care unii dintre aceștia apelează la conduite agresive, prezintă
imaturitate, anxietate, ostilitate, frustrare, devin reactivi, negativiști,
dezadaptați. Toate aceste elemente depind într-o foarte mare măsură de
acceptarea de către părinți a dizabilității, de gradul precoce de intervenție
integrată, de mediul (familial, școlar, anturaje, hobby-uri) în care este
plasat subiectul, de calitatea serviciilor psihopedagogice integrate (inclusiv
sub aspect medical, al asistării sociale, juridice, etc) și de voința familiei
de a se alătura acestui demers integrator
Din punct de vedere a cauzelor
ce conduc la dizabilitate cognitivă, acestea sunt multiple, dar manifestările
comportamentale nu fac dovada că ar depinde exclusiv de acestea. Există
dizabilități cognitive clasificate pe mai multe nivele, comportamente ce depind
de acestea sau alte comportamente mixte. Un rol important îl are familia,
părinții sau aparținătorii deoarece, activitatea de recuperare sau stimulare/ antrenare
comportamentală și cognitivă se continuă obligatoriu și acasă. La deficienţii cognitiv
apare o dereglare accentuată a mecanismelor de adaptare şi integrare socială,
ca urmare a influenţelor pe care le exercită asupra individului un anume factor
sau un grup de factori care pot determina dizabilități, cu repercusiuni
negative și asupra dezvoltării întregii personalităţi. Referindu-ne la
personalitate, aceasta pe foarte multe structuri și substructuri este grav
afectată, insuficient dezvoltată, labilă, foarte influențabilă în anumite
laturi, oferind predispoziții.
Personalitatea la deficientul cognitiv
este un nonsens, deoarece nu se pot surprinde acele structuri ce sunt
caracteristice unor sisteme psihice, ce organizează astfel de formaţiuni, în
acest caz fiind vorba mai mult de individualități sau nuclee ce stau la baza
personalității. Un alt punct de vedere este acela că, nu abordează
personalitatea deficientului de intelect, ci se descriu funcţiile instrumentale
şi caracteristicile proceselor psihice, cu totul inedite. Alte teorii arată că
atunci când solicitările depăşesc posibilităţile de răspuns, se manifestă o
caracteristică numită fragilitatea construcţiei personalităţii. Acest punct
este oarecum responsabil de inadaptare, de frustrările multiple, de coordonare,
autocontrol și instruire. La deficientul de intelect există un anumit specific
care-şi pune amprenta principalelor aspecte caracteristice în handicapuri ale
structurilor psihice; se consideră caracteristică principală personalitatea
dizarmonică, care în perioada preadolescenţei se afirma cu pregnanţă.
Aceste noțiuni ce țin de
psihosociologia elevului cu dizabilități cognitive sunt sumar prezentate
deoarece amplitudinea cercetării lor necesită spațiu amplu de desfășurare. Nu
în ultimul rând trebuie specificat caracterul specific al învățării, cu toate
șablonismele și rigorismele prezente, actul de predare- învățare- evaluare
fiind de la caz la caz individualizat și personalizat, funcție de
posibilitățile reale ale copilului și de interesele acestuia.
Bibliografie:
Barboș Ana, Barboș Emilia. Adaptare compenso-recuperare-integrare.
Instrumente și tehnici de lucru pentru cadrele didactice de sprijin/
intinerante și partenerele acestora- cadre didactice din învățământul de masă,
Editura Risoprint, Cluj- Napoca, 2007.
Bucur-Eugeniu. G., Popescu Octavian. Educația pentru sănătate în
familie și în școală, Editura Fiat Lux, București, 2004.
Constantin
Enăchescu. Tratat de igienă mintală, Editura Polirom, Iași, 2004.
Emil Verza. Psihopedagogie specială-
manual pentru școlile normale, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1995.
Emil Verza. Tratat de logopedie, vol. I, Editura Fundației
Humanitas, București, 2003.
Olga Barbu. (coord). Relația
școală-familie. Ghid didactic în sprijinul orelor de consiliere cu părinții,
Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu