Româna comună privită prin perspectiva istoriei limbii române

Prof. Anda LAZAR

Liceul Teoretic „Constantin Romanu-Vivu” Teaca

1. Definiție:

„Prin româna comună se înțelege etapa de dezvoltare a limbii române dinaintea separării celor patru dialecte, perioada în care presupunem că dacoromâna, aromâna, meglenoromâna și istroromâna formau un tot lingvistic, mai mult sau mai puțin unitar.”1

Această etapă de dezvoltare a limbii române a avut diferite denumiri:²

- Romanică balcanică (Ov. Densusianu)

- Străromână, după germanicul Urrumänisch (Sextil Pușcariu)

- Română primitivă (Al. Philippide, G. Ivănescu)

- Română comună (Al. Rosetti)

- Română primitivă comună (D. Macrea)

- Traco-română sau Protoromână (I. Coteanu)

2. Datarea:

- După Densusianu (Histoire de langue roumaine, I, p. 324), coborârea spre sud a strămoșilor aromânilor s-a produs cu începere din sec al VI-lea și al VII-lea; epoca română comună ar lua deci sfârșit la această dată.

- Gustav Weigand (Linguistischer Atlas des dacorumänischen Sprachgebietes, Liebzig, 1909, col. 8) stabilește limitele românei comune între sec. al VII-lea și sec. al IX-lea.

- Pușcariu (Étude de linguistique roumaine, p. 116) nu fixează o limită precisă acestui stadiu de limbă.

- Șiadbei (Sur les plus anciennes sources de l’histoire des Roumains, Annuaire de l’Institut de Philologie et d’Histoire Orientale, II, Bruxelles, 1934, p. 863) delimitează epoca românei comune între sec. al VI-lea și sec. al VIII-lea.

Datarea depinde de momentul când se poate vorbi de o limbă „română”, adică după ce, printr-o serie de împrejurări politice, economice și sociale, latina vulgară și-a pierdut unitatea, fărâmițându-se în limbile ce aveau să devină limbile romanice de astăzi, deci după sec. al IV-lea, pentru provinciile orientale ale Imperiului Roman, când Dacia este separată de lumea romanică occidentală și când româna capătă trăsăturile sale caracteristice.

Epoca românei comune se sfârșește atunci când grupul ce avea să formeze dialectul de sud al limbii române se desface de dacoromână; este momentul când strămoșii aromânilor sunt semnalați pentru prima dată în sudul Pen. Balcanice.

3. Teritoriul de formare:

Teritoriul pe care se vorbea limba română comună coincide cu teritoriul de formare al limbii și a poporului român, „un teritoriu întins, de-a dreapta și de-a stânga Dunării”³.

Limitele teritoriului pe care s-a format româna comună, de pe care s-au deplasat spre S strămoșii aromânilor și meglenoromânilor și spre V aceia ai istroromânilor, cuprind în N Dunării întregul teritoriu carpato-dunărean romanizat, spre S așa-numita linie Jireček, care separa zona nordică, romanizată, de cea sudică, grecească, a Pen. Balcanice, iar spre V frontiera poate fi stabilită cu ajutorul liniilor de isoglosă care separă graiurile sud-slave, răsăritene de cele apusene. Deoarece cele mai vechi elemente slave ale celor patru dialecte românești prezintă caractere sud-slave răsăritene (ḙa pentru slavul comun ě, șt, jd pentru grupurile slave comune *tj, *kt’, *dj), e presupus că teritoriul pe care s-a format româna comună nu s-a întins spre V de isoglosele reflexelor slave de S amintite. Isoglosa lui št, žd trece de-a lungul graniței actuale dintre Bulgaria și Serbia.⁴

4. Particularitățile limbii române comune:

4. 1. Fonetică

În perioada românei comune au avut loc o serie de transformări care au dus la modificarea structurii fonetice și fonologice a românei, datorită cărora româna se diferențiază tot mai mult de celelalte limbi romanice. Unele din aceste transformări au apărut sub forma unor tendințe încă din latina dunăreană. În ultima perioadă a românei comune (sec. IX-XI), odată cu intensificarea contactului cu populațiile slave, româna își îmbogățește inventarul cu câteva foneme și sunete noi.

4. 1. 1. Vocalismul

Sistemul vocalic al românei comune cuprindea următoarele 6 foneme vocale, care se clasifică după cele două caracteristici de bază:

- locul de articulație

- gradul de deschidere

i u

e ă o

a

1) Observații:

- În româna comună se pare că nu exista încă fonemul î, acesta dezvoltându-se ulterior independent în diverse dialecte.

- Româna comună poseda două semivocale: una în seria anterioară, nelabială, cu timbrul e, i; a doua posterioară, labială, cu timbrul o, u; => diftongi sau triftongi ca prim sau ultim element: ie, ea, oa, ai, ei, ii, oi, ui, au, eu, iu, ou;

- Distribuția fonemelor vocalice din româna comună era în funcție de accent, poziția nazală, poziția față de începutul sau sfârșitul cuvântului.

2) Transformări fonetice:

a) a neaccentuat (cu excepția inițialei) s-a închis la ă

ex.: lat. casa > dr., ar., megl. casă

lat. casa > ir. cåsę (forma istroromână cu å pentru a accentuat și cu ę pentru ă final este o inovație)

b) é accentuat s-a diftongat în ḙa și ó accentuat în oa, când erau urmați în silaba următoare de un ă sau e.

ex.: lat. feta > feată (forma dacoromână fată este o inovație)

lat. florem > floare (forma istroromână flore este o inovație)

Diftongii ea și oa aparțin românei comune și reprezintă o trăsătură caracteristică a limbii române în comparație cu celelalte limbi romanice.

c) e (<lat. cl. e) s-a diftongat în ie, în urma unui fenomen spontan, la fel ca în celelalte limbi romanice.

Transformarea are loc atât în silabă deschisă, cât și în silaba închisă, spre deosebire de cele mai multe limbi romanice, unde diftongarea s-a produs numai în silaba deschisă.

ex.: lat. ferrum> fieru

lat. pellem> piele

lat. felem > fiere

lat. sessus > șesu

lat. texu > țesu

Din exemple ca șesu sau țesu, rezultă că i, element al diftongului ie, a produs asibilarea consoanelor precedente.

d) e precedat de labială, în poziție tare, se păstra neschimbat în româna comună:

ex.: lat. pop. fetus > fetu

lat. pop. melum > meru

lat. pop. pirum > peru

Formele făt, măr, păr din dr. sunt inovații.

e) unele transformări au fost determinate de poziția nazală:

- á în poziție nazală > ă (ulterior î)

ex.: lat. panem > dr. pîine (< pîne), ar. pîne, megl. poini, istr. păre

- é în poziție nazală > i

ex.: lat. venit > dr. vine, ar. yini, megl. vini, istr. vire (din vine)

- ó în poziție nazală > u

ex.: lat. comparo > dr., megl. cumpăr, instr. Cumpar, ar. (a) cumpăru

4. 1. 2. Consonantismul

a) apariția africatelor surde č, ț și sonore ǧ, dz ce a fost determinată de acțiunea lui iot asupra consoanelor precedente

În limba română spre deosebire de celelalte limbi romanice, apariția unui anumit tip de africată este în funcție de natura vocalei care urmează după iot.

b) apariția consoanei ș în româna comună este determinată de palatalizarea lat. s urmat de un i, provenit din lat. e, i sau dintr-un e sau i în hiat latinesc

ex.: lat. sessus > șesu

lat. sic > și

lat. roseus > roșu

c) sunetul n’ a apărut ca rezultat al palatalizării lui n urmat de iot (provenit dintr-un e sau i în hiat latinesc)

ex.: lat. cuneum > cun’u

lat. vinea > vin’ă

lat. calcaneum > călcăn’u (după cum se rostește și azi în graiul din Banat și în dialectele din S Dunării)

Cuvintele din dr. cui, vie, călcâi sunt inovații.

d) sunetul l’ în româna comună provine din palatalizarea lui l slab sau forte urmat de un iot, fie că era provenit dintr-un e sau i în hiat latinesc, fie că era degajat dintr-un e sau i accentuate latinești

ex.: lat. filius > fil’u (dr. fiu, ar. hil’u, megl. iliu, istr. fil’)

lat. leporem > l’epure (dr. iepure, ar. l’epure, megl., istr., l’epur)

e) grupele consonantice cl și gl în cuvintele de origine latină se rosteau cu l muiat (cl’ și gl’), cum se rostesc până astăzi în toate dialectele sud-dunărene

ex.: lat. pop. oricla > ar. uriacl’e, megl. urecl’ă, istr. urecl’e

lat. pop. ungla > ar., istr. ungl’e, megl. ungl’ă

În dacoromână, schimbarea grupurilor cl’, gl’ > k’, g’: ureche, unghie, pare să fie destul de recentă, prima atestare datând abia din sec. al XV-lea.

f) româna comună a menționat la începuturile ei distincția între l slab și l forte (provenit dintr-un l geminal sau l în poziție inițială):

-l- simplu intervocalic latinesc > -r-

ex.: lat. solem > soare

lat. molam > moară

g) grupurile consonantice ct > pt, cs > ps (evoluția velarei e spre labială)

ex.: lat. coxa > coapsă

lat. frixit > fripse

lat. lactem > lapte

lat. noctem > noapte

h) gruprile lat. gn > mn

ex.: lat. signum > semnu

lat. lignum > lemnu

i) grupurile bl și br intervocalice devin ul și ur

ex.: lat. subula > *subla > suulă > sulă

lat. cibrum (= cribrum) > ciuru

j) grupul latin sc, sf, urmat de e sau i, e redat prin șt

ex.: lat. descendere > deștinde

lat. castigare > cîștiga

4. 2. Morfosintaxă

4. 2. 1. Substantivul

În româna comună se mai păstrează declinarea a IV-a feminină, după cum rezultă din dr. mînu, ca și din formele noru (-mea), soru (-ta).

După gen, substantivele se grupează în masculine, feminine și neutre. Clasa neutrelor cunoștea în româna comună trei categorii de substantive caracterizate prin:

a) singular în –u, pluralul în –e: acu, cotu, fieru, osu etc. ;

b) singular în –u, plural în –ure: ceru, pieptu, timpu, nodu etc. ;

c) singular în –e, plural în –e: pântece.

În flexiunea substantivului românesc nu au existat opoziții formale între N și Ac, spre deosebire de România Occ., unde subiectul a avut multă vreme altă formă decât obiectul gramatical. Cauzele reunirii într-o singură formă a N și Ac au fost de natură fonetică (căderea consoanelor finale –m, -s, -t) și morfosintactică (stabilirea unor noi relații, în care forma de Ac putea fi marcată prin prepoziții și prin locul ei în enunț).

Constituirea formelor unice de G-D s-au efectuat sub influența D asupra G, proces ce a avut loc în latina dunăreană.

În româna comună, întrebuințarea prepoziției a < lat. ad ca semn al G sau al G-D se întâlnește mai des, începând cu sec. al VII-lea.

4. 2. 2. Adjectivul

Potrivit numărul formelor, adjectivele cunosc în româna comună trei categorii:

a) adjective cu patru forme: m. amaru – amari

f. amară – amare;

b) adjective cu trei forme: m. nou – noi

f. noauă – noauă;

c) adjective cu două forme: m. dulce – dulci

f. dulce – dulci.

Adjective cu o singură formă, deci raportul de gen și de număr neutralizate total, nu au existat în româna comună.

Comparativul adjectivelor se forma cu adverbul mai + pozitivul (mai bun, ar. ma(i) bunu), iar superlativul absolut a avut în româna comună mai multe modalități de exprimare, după cum rezultă din faptul că aromâna s-a oprit la multu + pozitivul adjectivului, pe când dr. la foarte +pozitivul adjectivului.

4. 2. 3. Numeralul

În trecerea de la latină la româna comună, numeralul a suferit modificări importante.

Termenii fundamentali de la 1 la 10 s-au păstrat din limba latină, cu mici modificări (unu, doi, doauă, trei, patru, cinci, șease, șapte, optu, noauă, dzeace).

Pentru 20, româna comună a avut pe lângă douăzeci și pe vig’inti < lat. viginti, cum rezultă din ar. yig’i (n) ți, pierdut în celelalte dialecte.

Sistemul de numărare de la 11 la 19 și de la 20 la 90 a fost refăcut. Majoritatea cercetătorilor consideră că sistemul de numărare românesc este datorat mediului balcanic.

Celelalte numerale (ordinare, multiplicative etc.) s-au pierdut încă din latina târzie și s-au creat forme noi pe teritoriul limbii române.

4. 2. 4. Verbul

Spre deosebire de flexiunea nominală, flexiunea verbală a românei comune continuă să fie bogată, din punctul de vedere al morfemelor specifice (de persoană, număr, mod, timp).

Comparația dintre cele patru dialecte românești a permis reconstruirea a patru moduri personale în româna comună: indicativul, conjunctivul, condiționalul și imperativul și a trei moduri nepersonale: infinitivul, gerunziul și participiul. A dispărut supinul, valorile exprimate de acesta fiind redate la infinitiv.

La indicativul prezent se menține forma etimologică lăudámu, lucrámu.

Fizionomia formelor de imperfect în româna comună prezintă formele etimologice fără –m la pers. I sg. (eu) lăuda și fără –u la pers. a III-a pl. (ei) lăuda. Desinențele au fost adăugate ulterior pentru a se evita omonimia (-m la pers. I sg. și –u la pers. a III-a pl.).

La perfectul simplu existau multe forme de perfect tare: fečiu „făcui”, arșu „arsei”, adușu „adusei” etc., păstrate până astăzi în ar. și megl., și în unele graiuri dr..

Mai mult ca perfectul nu cunoștea forme cu –se- și forme cu –ră- la plural.

4. 3. Particularități regionale

Limba română comună era vorbită pe un teritoriu întins, fapt care explică unele particularități. S. Pușcariu a considerat următoarele fenomene ca particularități regionale. datând din epoca românei comune:

a) rotacismul lui –n- > -r- în elemente latine (rostirea bire, bură, mîră, pentru bine, bună, mână), fenomen care astăzi se mai păstrează doar în câteva puncte în dialectul dr. (în Munții Apuseni), dar care cuprindea în sec. al XVI-lea, când apar primele noastre texte scrise, jumătatea de N a Transilvaniei, Maramureșul și N Moldovei și care este generat de dialectul istr. ;

b) palatalizarea labialelor (rostirea k’atră, g’ne, pentru piatră, bine), fenomen generat în ar., parțial în megl. (unde labialele nu se palatalizează toate și nici în toate cuvintele) și regional în dr. ;

c) diferența de tratament într c și g + iot: č și ǧ, pe de o parte cum se rostește în dr. (cer din lat. caelum, ger din lat. gelum) și ț, dz (z), pe de altă parte, cum se rostesc în dialectele din S Dunării (ar. țer din lat. caelum, dzinerem din lat. generem);

d) trecerea lui á > ă în tulpina pluralelor feminine terminate în –i: părți, cetăți, adunări. Forme cu á păstrat (cetați. balți) sunt atestate regional până astăzi în dr. și în textele din sec. al XVI-lea;

e) în locul verbelor iotacizate au început să fie preferate în româna comună formele cu oclusiva nealterată: după cred- crezi s-a orientat și aud- auzi (în loc de auz din lat. audio).

4. 4. Lexicul

Vocabularul limbii române comune era alcătuit din elemente de origine latină, dintre care unele s-au pierdut cu timpul sau supraviețuiesc doar în unele dialecte și graiuri.

Ion Coteanu afirmă că s-a stabilit un minimum de 598 de elemente lexicale de origine latină considerate ca cele mai frecvente în româna comună.

Cuvinte de altă natură nu au pătruns în sfera lexicului uzual decât în etapa a doua a românei comune (sec. IX-XII), când, prin influențele exercitate asupra limbii române, influența slavă a îmbogățit simțitor lexicul cu numeroase împrumuturi.

Cu toate modificările ulterioare intervenite în lexic, limba română și-a păstrat caracterul de limbă romanică, majoritatea cuvintelor uzuale (omul, viața materială și spirituală, elemente de civilizație materială, natura sau fauna și flora etc.) fiind de proveniența latină.

În concluzie, limba română era vorbită pe un teritoriu întins, la N și S Dunării. Separarea definitivă dintre grupul de N și cel de S s-a produs în sec. al XII-lea.

La sfârșitul epocii limbii române comune, limba română apare constituită în trăsăturile sale esențiale, încât evoluția ei ulterioară îi va aduce puține modificări în structura fonetică, morfologică și sintactică, aportul secolelor următoare mărginindu-se la introducerea unor elemente de vocabular și la unele modificări sintactice și stilistice.

5. Bibliografie:

- Florica Dumitrescu, Viorica Pamfil, Istoria limbii române, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1978.

- Al. Rosetti, Istoria limbii romane, I, De la origini pana la inceputul secolului al XVII-lea, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1986.

Note:

1. Florica Dimitrescu și Viorica Pamfil, Istoria limbii române, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1978.

2. Pentru conceptul de română comună, v. Rosetti, ILR, pp. 351-353 și I. Coteanu, Morfologia numelui în protoromână (româna comună), București, 1969, pp. 10-12.

3. Sextil Pușcariu, Limba Română, vol. I, Privire generală, București, 1940, p. 255.

4. v. E. Petrovici, Unitatea dialectală a limbii române, în SCL, XV (1964), p. 437 și p. 439.

Structuri narative în romanul popular românesc

Prof. Anda LAZĂR,

Liceul Teoretic „Constantin Romanu-Vivu” Teaca

Legendele biblice, ca și cele apocrife, traduse în literatura noastră încă din veacul al XV-lea, au deschis pentru sufletul românesc cele dintâi zări de lumină. Aceste legende au trezit interesul pentru citit, au îmbunătățit curiozitatea pentru literatura de imaginaţie și au pregătit spiritele pentru poveștile mai întinse, cu intrigă mai complicată, reprezentate prin romanul popular.

Romanul popular este o întreţesere de teme, luate, în întregul lor sau în parte, din literatura orală a maselor populare și prelucrate de autori, care, în cele mai multe cazuri, nu pot fi identificaţi. Din ciclul poveștilor și al legendelor populare care circulă pretutindeni și în care se păstrează uneori ramașițe din concepţii și credinţe de cultură primitivă, dintr-o epocă ce trece dincolo de pragurile istoriei, și-au împrumutat materialul autorii cărţilor populare. Romanul, ca orice carte populară, este, în mod clar, produsul a doi factori deosebiți: poporul, care dă o comoară de povești și legende, iar cărturarul, care adună din popor firele și temele narative, amplifică uneori cu elemente literare înrudite și fixează în scris materialul poporan. Dar tocmai aceste elemente de folclor universal dau romanului popular acea putere, o vitalitate prin care străbate timpul și spaţiul.

Modificările cele mai interesante sunt cele de la sfera romanului popular la trecerea dintr-o limbă într-alta. Plăsmuit într-o anume epocă, el poartă culoarea locală a zonei și a vremii, a religiei dominante din acea zonă, fie ea religie politeistă sau monoteistă, mahomedană sau creștină, etc. Trecând peste granițele veacurilor și ale neamurilor, traducătorii succesivi, dându-și seama că formele de viaţă socială ale prototipului de roman nu vor fi înţelese în cercul cititorilor cărora li se adresează traducerea lor, prelucrează acele forme narative specifice, adaptându-le la condiţiile etnografice și sociale ale mediului lor.

Prin romanul lui Varlaam și Ioasaf, întemeietorul religiei budiste a devenit un ascet creștin, trecut în rândul sfinţilor, dar pentru ca legenda indică a lui Buddha să fie prelucrată în roman hagiografic creștin, a trebuit să sufere anumite transformări, să încorporeze elemente straine de originea ei, ca de pildă Apologia lui Aristides, alcătuită în secolul al II-lea, pierdută în originalul grecesc, dar păstrată în versiuni străine. Prin aceste adaptări la mediuri sociale și etnografice deosebite, printr-o treptată înlăturare a tot ceea ce este specific locului de origine, prin nesfârșitele adaosuri de elemente venite din timpuri și de la popoare îndepărtate, romanul popular a căpătat acel caracter de universalitate prin care a răzbătut peste veacurile istoriei.

Romanul popular apare în literatura românească încă din secolul al XVI – lea și până pe la jumătatea veacului următor el ne-a venit, prin mijlocirea literaturilor sud-slave, din două direcţii opuse, din două lumi cu totul diferite: din lumea Occidentului medieval latin și cavaleresc, stăpânit de cultul bravurii, al onoarei și al „curtoaziei” sau, prin Bizanţ, din lumea Orientului mistic, înclinat spre parabole, sentinţe și enigme. Această încrucişare de elemente atât de deosebite în literaturile sud-slave se explică prin împrejurările specifice în care s-a dezvoltat viaţa popoarelor slave din Balcani în evul mediu.

Literatura bizantină, pe lângă romanul moştenit din epoca de agonie a clasicismului grec, care însă n-a ajuns până la noi, se îmbogăţise de timpuriu cu un interesant ciclu de romane cu caracter popular, venite din Orientul îndepărtat. Plăsmuit în vechea Indie sau Asiria și alcătuit, în general, dintr-o serie de povești, enigma și parabole, încadrate în rama unei povestiri generale, romanul oriental a pătruns în literatura bizantină prin Siria, câștigată de creștinism, care devenise în Evul Mediu ţară de cultură elenistică. Din Bizanţ, romanele acestea au trecut mai departe la slavii sud-dunăreni şi două dintre ele, Varlaam și Ioasaf și Archirie și Anadan, au ajuns de timpuriu și la noi.

Romanul occidental a pătruns în literatura epocii prin ţinuturile adriatice care primiseră catolicismul. Pe aceste ţărmuri sârbești în care înflorea cavalerismul, au pătruns, alături de aceste elemente literare, și câteva prelucrări în proză din Ciclul vestitelor romane „courtois” ale evului mediu occidental. De la sârbi, romanele acestea au călătorit mai departe, ajungând chiar până în Rusia.

Astfel s-a întâmplat și cu primul roman al literaturii române, Alexandria, care, deși este prin originea sa o plăsmuire bizantină, a parvenit din Occident, unde marele cuceritor macedonean a fost preformat. În literaturile europene, romanul oriental a mai pătruns prin Spania, unde fusese adus de arabi și tradus din limba arabă în latină medievală de evreii din Spania, răspândindu-se în tot Occidentul și având o influenţă deosebită asupra novelisticii spaniole, mai ales la începuturile sale.

Literatura populară scrisă începe la noi curând după traducerea primului ciclu de cărți sfinte, cu viziunile apocaliptice. Aceste texte eshatologice nu pot fi puse însă în legătură cu mișcarea bogomilicii. Ele își făcuseră apariția în literaturile creștine cu multe veacuri înainte de răspândirea ereziei în Balcani și, departe de a evidenția principiile sectei, cuprind dogme care vin în contradicție evidentă cu concepția fundamentală a bogomilismului. Părerea învățaţilor slavi de acum mai bine de 50 de ani, îmbrățișată de Hasdeu și Gaster și admisă încă la noi, nu mai poate fi susţinută astăzi, când, în urma dovezilor aduse de istoricii literaturilor creștine, chiar învățaţii slavi au început să renunţe la ea. Această literatură apocaliptică, în deplină consonanță cu atâtea scene zugrăvite pe pereții exteriori ai vechilor mănăstiri, exprimă o tendinţă unitară: aceea de a da sufletelor îndoielnice, pline de ispitele acestei vieți trecătoare, un sprijin moral.

De la literatura apocaliptică s-a trecut apoi la legendele biblice privitoare la Vechiul și Noul Testament, la miracolele hagiografice, la literatura astrologică de prevestire, pentru a se ajunge, în sfârșit, la romanele populare cu intrigă complicată și acțiunea dezvoltată. Literatura poporană scrisă a mai fost îmbogăţită în epoca influenţei slave și prin câteva legende din folclorul bizantin (de exemplu Legenda Casiei) cuprinse în Cronograful lui Moxa, dar elementele apocrife și populare sunt mult mai numeroase și mai interesante în Cronografele lui Cigala și Dorotei de Monembasia, care se traduc în partea secundă a veacului al XVII-lea din greacă. Este foarte probabil că literatura populară din epoca slavă a fost mai bogată decât a putut fi înfățișată, deoarece multe texte s-au pierdut în decursul dezvoltării literare. Altele apar în copii așa de târzii, încât numai monografiile speciale, întemeiate pe colecţionarea atentă a tuturor copiilor și pe confruntarea lor cu originalele bizantino-slave, ar putea decide dacă sunt traduse în epoca slavonismului sau mai târziu.

Legendele religioase apocrife și cărțile populare au pătruns așa de adânc în viaţa sufletească a poporului român, încât au lăsat urme care au rămas până astăzi în pictura religioasă și în arta populară, în tradiţii și superstiţii, în colinde și descântece, în basme și proverbe, chiar, după cum se poate vedea, și în toponimia și onomastica populară. În tot cursul secolului al XVI-lea și în prima jumătate a celui de-al XVII-lea, literatura poporană scrisă se alimentează la noi din izvoare sud-slave. Cultura slavonă însă, întreţinută în mănăstiri multă vreme prin pribegii sud-dunăreni, intră, de pe la jumătatea secolului al XVII-lea, în agonie și la noi, în urma stingerii, sub dominație turcească, a focarelor de cultură slavă din ţările balcanice.

Către sfârșitul domniei lui Matei Basarab, mitropolitul Ștefan, îngrijorat de necunoașterea limbii slave de către preoţi, pune sub tipar trei cărţi necesare cultului divin: Pogribania preoţilor (1650), Mistirio sau Sacrament (taina botezului și a mirului) (1652) și Târnosania bisericilor (1652), în care rugăciunile sunt tipărite, potrivit tradiţiei, în limba slavă, dar indicaţiile – tipicul - sunt traduse în limba romană. În prefaţa prin care insoțește aceste texte, mitropolitul ţării explică astfel motivele care l-au îndemnat la această mișcare.

În locul influenţei slavone, se înrădăcinează la noi, din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, influența culturii grecești, care ajunge în punctul ei culminant în epoca domniilor fanariote, când limba greacă pătrunde în biserică, în cancelariile domnești, în școli și în saloane.

Este greu de stabilit o graniță precisă între aceste două epoci de dezvoltare ale literaturii române vechi. De fapt, încă din epoca slavonismului, apar traduceri din limba greacă (de exemplu Pravila lui Vasile Lupu, tradusă de Eustratie logofătul din greacă), iar, pe de altă parte, cărturari cunoscători și traducători de texte slavone se găsesc și în epoca de plină expansiune a influenţei grecești.

În sfârșit, începând din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, își face drum, în imaginarul nostru românesc, un curent de influenţa rusească care, deși uneori își pierde urma sub puternica influență grecească, totuși, din timp în timp, apare la suprafaţă, cu precădere, de-a lungul epocii de ocupaţie rusească a Principatelor Române. Dar acest curent, care va îmbogăţi literature română populară cu texte noi, de exemplu Minunile Maicii Domnului, va fi studiat împreună cu faza de tranziţie de la epoca influenţei slave la epoca influenţei grecești în literatură.

Literatura populară ia un nou și puternic avânt către sfârşitul secolului al XVII-lea. Contactul cu literatura greacă deschide drumuri noi și pentru curentul poporan scris. Textele apocrife, traduse după originalele slavone defectuoase, sunt înlocuite cu versiuni mai complete și mai clare, traduse din greacă; legendele și evangheliile apocrife, necunoscute în perioada slavonismului, sunt traduse acum pentru întâia dată, iar romanul popular se imbogățește cu elemente noi și variate, dintre care unele veneau tocmai din literatura evului mediu occidental.

Literatura populară scrisă, din epoca studiată în decursul acestei lucrări, a avut însă o importanţă deosebită în evoluţia literaturii noastre vechi. Dezvoltându-se potrivit cu dorințele sufletului românesc de pe vremuri, ea avut la început un caracter religios, apoi a căpătat în secolul al XVI-lea un caracter eroic și a dobândit, în sfârșit, în secolul al XVII-lea, o pronunţată notă didactică. De aceea, cărţile populare au fost foarte mult răspândite; ele au format literatura de predilecţie a tuturor claselor sociale, au dezvoltat gustul pentru citit, au contribuit la îmbogăţirea lexicului și la îmbunătățirea frazei și au pregătit, în parte, formarea stilului narativ, care va culmina în opera cronicarilor.

Bibliografie:

Cartojan, Nicolae, Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1940.

Curticăpeanu, Doina, Orizonturile vieţii în literature veche românească, Bucureşti, Minerva, 1975.

Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, Bucureşti, Editura Academiei, 1990.

Ivaşcu, George, Istoria literaturii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969.

Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Vol.I, Bucureşti, Minerva, 1990.

Literatura ca provocare canonică: Harold Bloom și necesitatea de a contura o tradiție intelectuală

Prof. Anda LAZĂR,

Liceul Teoretic „Constantin Romanu-Vivu” Teaca

Canonul Occidental: Cărțile și Școala Epocilor este o operă majoră de teorie literară, scrisă de Harold Bloom în anul 1994, în care autorul apără conceptul de canon literar în relație cu 26 de autori, pe care acesta îi consideră fundamentali pentru tema ilustrată: Shakespeare, Dante, Chaucer, Cervantes, Michel de Montaigne, Molière, Milton, Samuel Johnson, Goethe, Wordsworth, Jane Austen, Walt Whitman, Emily Dickinson, Charles Dickens, George Eliot, Tolstoy, Ibsen, Freud, Proust, James Joyce, Virginia Woolf, Franz Kafka, Borges, Neruda, Pessoa, Samuel Beckett. Harold Bloom consideră fundamentale calitățile autorilor, acelea care l-au făcut să-i includă în cartea sa și le vede ca fiind „autorități în cultură”, iar conceptual lui Immanuel Kant de „valoare estetică” nu este văzut ca și o actualitate, ci ca o sugestie, însă autorul, după o viață de lectură, nu a experimentat acest aspect.

Autorul explică alegerea particulară pe care a făcut-o, aceea de a include în cartea sa 26 de autori canonici, printr-o referință la cartea lui Giambattista Vico, Știința Nouă și la ciclul de faze pe care aceasta le include: Teocratică, Aristocratică, Democratică, cu specificarea că sunt urmate de o fază Haotică, din care o nouă epocă Teocratică se va naște, menționând totodată faptul că a uitat să insereze în carte literatura epocii Teocratice.

Criticul literar Harold Bloom îl consideră pe William Shakespeare „figura centrală a Canonului Occidental” și îl pune în relație cu toți ceilalți autori, inclusiv cu cei care l-au influențat sau care au încercat să îl respingă.

Opera portretizează canoanele literare naționale prin prisma figurilor fundamentale: Chaucer, Shakespeare, Milton, Wordsworth, Dickens pentru Anglia, Montaigne și Molière pentru Franța, Dante pentru Italia, Cervantes pentru Spania, Tolstoi pentru Rusia, Goethe pentru Germania, Borges și Neruda pentru America Latină, Whitman și Dickinson pentru Statele Unite. Harold Bloom descrie secolul în care trăim ca fiind unul Haotic, chiar dacă pretinde că este o continuare a epocii Democratice, cu toate că Giambattista Vico nu a postulat o Epocă Haotică înainte de revenirea celei de-a doua epoci Teocratice.

Opera majoră a lui Harold Bloom se opune Școlii Resentimentului și dezbaterii dintre apărătorii de dreapta ai Canonului Occidental și Școala mai sus menționată, compusă din exponenți ai neo-marxismului, feminismului, noului istorism, lacanieni, deconstructiviști și semioticieni, primii încercând să apere Canonul pentru valorile sale morale presupuse (dar inexistente), iar cei din urmă încercând să-și impună programul presupus (dar inexistent) pentru schimbarea socială a lumii.

„Tradiţia şi iPad-ul” – eveniment de formare Erasmus+, Annaclone, Irlanda de Nord

Prof. Vasilica GĂZDAC,

Prof. Crina LINUL,

Şcoala Gimnazială „Tiberiu Morariu” Salva

În perioada 12-18 martie 2017 în Annaclone din Irlanda de Nord, Regatul Unit al Marii Britanii, s-a derulat evenimentul de formare de scurtă durată pentru profesori din cadrul Proiectului Multilateral Erasmus+ KA2 („BRIDGING THEREE GENERATIONS: TIMELESS GAMES AND TOYS – LEGĂTURI ÎNTRE GENERAȚII. JOCURI FĂRĂ VÂRSTĂ – 2015-1-TR01-KA219-021800) găzduit de către şcoala St. Colman’s Primary School and All Saints Nursery Unit la care au participat șase cadre didactice din cadrul Şcolii Gimnaziale „Tiberiu Morariu” Salva: prof. Găzdac Vasilica, prof. Linul Crina, prof. Pop Adriana, prof. Simionese Ana Floarea, prof. Pop Daniel şi prof. director Cuceu Luminița-Maria.

Din celelalte țări partenere implicate în cadrul proiectului au participat un număr variat astfel din Turcia – țara coordonatoare – 7 profesori, Bulgaria – 2 profesori, Franța – 4 profesori, Letonia – 2 profesori, Norvegia – 3 profesori, Italia-3 profesori, Irlanda de Nord ( UK )- 10 profesori din echipa de proiect locală formându-se un grup de lucru de 37 de cadre didactice care au dezbătut tematici generoase şi au avut parte de vizite tematice interesante.

Evenimentul de formare a avut scopul de a prezenta activitățile derulate în primul semestru al celui de-al doilea an de proiect (A12 – Masă rotundă cu bunicii – Cum vă petreceţi timpul cu nepoții?) (A13 – Dezbatere referitoare la jocurile tradiţionale versus jocuri digitale) (A15 – Tradiţie şi iPad – prezentarea unui erou popular), modalități de creștere a vizibilității proiectului prin participarea la Conferinţa Erasmus + 30 de la Bonn, Germania a echipei din UK, implicarea ambasadelor şi a consulatelor partenerilor în derularea activităţilor și finalizarea materialelor pentru cel de al doilea produs intelectual al proiectului Cartea cu jocuri tradiționale europene-material coordonat de echipa română.

S-au purtat discuții despre integrarea în curriculum a jocurilor tradiționale, modalități de promovare în social-media – Facebook, Twitter, Instagram, Twinspace, web-site cât și în cadrul instituțiilor de învățământ asociate a materialelor didactice concepute până acum, participarea cu aceste produse la competiţii şi conferinţe naționale, organizarea întâlnirii finale de proiect din Salva, România din 5-9 iunie 2017, participarea la concursul național „Made for Europe” Craiova, 27-29 aprilie 2017.

Prezentările materialelor şi produselor concepute de către şcolile implicate în proiect au avut ca scop argumentarea importanţei şi valorii emoţionale a jocurilor tradiționale pentru copii, părinți și bunici, cu participarea elitelor intelectuale locale, ONG-uri, membrii ai agenției naţionale din Anglia, şeful misiunii europene din Irlanda de Nord, parlamentari preocupaţi de creşterea cooperării europene educaţionale dar şi reprezentanţi ai comunităţii locale.

În prima zi s-a vizitat Școala St. Colman’s Primary School and All Saints Nursery Unit Annaclone unde s-a asistat la ceremonia de începere a întâlnirii la care au luat parte oficialităţile locale şi cadrele didactice din echipa de proiect. A fost prezentat un scurt program artistic de către elevi cu specific pentru cultura tradiţională irlandeză, s-au vizitat clasele pavoazate cu multe materiale didactice (majoritatea confecționate de copii), cu laboratoare și cu dascăli foarte apropiați de copii. În sala în care am fost invitați am avut surpriza să vedem că elevii au avut ca sarcini de învăţare cunoaşterea culturii şi a tradiţiilor partenerilor, fiecare clasă a fost personalizată după o ţară implicată în proiect.

Am fost invitaţi să vizităm școala St. Ronan’s Primary School, Newry o şcoală minunată unde ne-au fost prezentate cluburile elevilor ca şi activităţi extracurriculare muzică, dans și IT unde copiii realizează aceste activităţi finanţate de către biserica locală, asociaţiile de părinţi şi de către consiliul elevilor. S-a vizitat şi un liceu sportiv din Ballycastle „Cross and Pasion Secondary School” unde s-au derulat demonstraţii şi ateliere referitoare la sportul lor național iar spre final am vizitat St. Patrick’s College din Banbridge unde am învățat sa realizăm un filmuleț animat pe baza desenelor realizate pe tematica eroului tradițional utilizând aplicaţia pentru iPad – iStopMotion.

Echipa de proiect a participat la vizitele tematice de la Comisia Europeana, Palatul Parlamentului, Giant’s Causeway și Carrick-a-Rede-Ropebridge și a participat la parada organizata în ziua St. Patrick’s din 17 martie din oraşul Armagh City.

La St. Mary’s University College din Belfast a avut loc dezbaterea „Compararea jocurilor tradiționale și digitale în ceea ce privește contribuția emoțională a copiilor” o dezbatere bine echilibrată în argumente pro sau contra aduse de parteneri asupra importanţei jocurilor tradiţionale versus jocurile digitale. Câteva dintre testimonialele echipei de proiect după întoarcerea în ţară care atestă valoarea educaţională a acestor proiecte de cooperare europene:

„Evenimentele de formare de scurtă durată pentru profesori constituie începutul efectului de domino în întreg procesul educaţional de la nivelul şcolii iar metodele însuşite şi contactul cu alte culturi educaţionale sunt vitale în întreg procesul de schimbare impus de proiectul Erasmus+.” (Prof. Cuceu Luminița – responsabil implementare și monitorizare)

„Dezvoltarea emoţională la vârstele timpurii este strâns legată de planificarea jocului ca activitate principală în special prin intermediul familiilor şi al generaţiilor vârstnice să se realizeze acest transfer de valori morale şi de patrimoniu imaterial specifice jocurilor tradiţionale.” (Prof. Simionese Ana-Floarea – responsabil diseminare)

Proiectul este realizat cu sprijinul financiar al Comisiei Europene în cadrul Programului Erasmus Plus, noul program al Uniunii Europene în domeniul educației, formării profesionale, tineretului și sportului. Toate informaţiile pe care le furnizăm reprezintă responsabilitatea exclusivă a echipei de proiect, iar Agenţia Naţională pentru Programe Comunitare în Domeniul Educaţiei şi Formării Profesionale şi Comisia Europeană nu sunt responsabile pentru modul în care este folosit conţinutul acestor informaţii.

Bibliomaratonul – ora de lectură (proiect)

Prof. Veronica Aura URS,

Școala Gimnazială „Iacob și Ioachim Mureșanu” Rebrișoara

Uneori viața aduce cu ea noi provocări. Cei care au fost provocați în anul școlar 2016-2017 să participe la un concurs destinat poeziei intitulat „Elevii au talent” au fost câțiva elevi care au ales din proprie inițiativă să recite poezii scrise de diverși poeți români sau străini.

Elevii Școlii Gimnaziale „Iacob și Ioachim Mureșanu”, Rebrișoara din clasele a V-a A, a VI-a B, a VII-a B și a VIII-a B au ales să învețe și să prezinte în scurte momente câteva versuri care transmit emoții surprinse pe teme precum imaginea anotimpului iarna, îndrăgirea celei care mereu ne sprijină, mama.

Proiectul vine ca o necesitate în societatea noastră deoarece, azi, lumea telefoanelor smart pune stăpânire pe viața noastră, iar cărțile fizice devin istorie. Ceea ce au vrut să demonstreze acești elevi a fost un lucru simplu: poezia e nemuritoare indiferent de locul unde a apărut atâta timp cât vor exista elevi sau oameni care să aleagă s-o recite din proprie voință chiar daca răsplata a fost una pur simbolică (felicitări/aprecieri verbale, notă, diplomă, puncte).

Proiectul în care au fost implicați cuprinde și alte activități care țin de puterea lor de creație literară sau interpretarea unor roluri în alte creații dramatice. Desfășurarea proiectului are ca perioadă octombrie 2016 – iunie 2017.

Datoria noastră ca profesori și elevi e să promovăm frumosul din literatură și din tot ce ne înconjoară. Poezia este una dintre artele care și-a câștigat locul încă din vechime în sufletele oamenilor.

Lira răsuna la orice impuls dat de muze sau doar dorea să exprime acele stări sufletești profunde. Sunetul lirei îmbinat cu neprețioasele cuvinte scot la iveală adevărate creații literare.

Elevii au arătat încă o dată valoarea concretă a unor poezii și, bineînțeles, prin interpretarea lor au creat un modus vivendi transformând o sală de clasă într-o scenă.