Prof. Anda LAZĂR,
Liceul Teoretic „Constantin Romanu-Vivu” Teaca
Legendele biblice, ca și cele apocrife, traduse în
literatura noastră încă din veacul al XV-lea, au deschis pentru sufletul
românesc cele dintâi zări de lumină. Aceste legende au trezit interesul pentru
citit, au îmbunătățit curiozitatea pentru literatura de imaginaţie și au
pregătit spiritele pentru poveștile mai întinse, cu intrigă mai complicată, reprezentate
prin romanul popular.
Romanul popular este o întreţesere de teme, luate,
în întregul lor sau în parte, din literatura orală a maselor populare și
prelucrate de autori, care, în cele mai multe cazuri, nu pot fi identificaţi.
Din ciclul poveștilor și al legendelor populare care circulă pretutindeni și în
care se păstrează uneori ramașițe din concepţii și credinţe de cultură
primitivă, dintr-o epocă ce trece dincolo de pragurile istoriei, și-au
împrumutat materialul autorii cărţilor populare. Romanul, ca orice carte
populară, este, în mod clar, produsul a doi factori deosebiți: poporul, care dă
o comoară de povești și legende, iar cărturarul, care adună din popor firele și
temele narative, amplifică uneori cu elemente literare înrudite și fixează în
scris materialul poporan. Dar tocmai aceste elemente de folclor universal dau
romanului popular acea putere, o vitalitate prin care străbate timpul și spaţiul.
Modificările cele mai interesante sunt cele de la sfera
romanului popular la trecerea dintr-o limbă într-alta. Plăsmuit într-o anume
epocă, el poartă culoarea locală a zonei și a vremii, a religiei dominante din
acea zonă, fie ea religie politeistă sau monoteistă, mahomedană sau creștină,
etc. Trecând peste granițele veacurilor și ale neamurilor, traducătorii
succesivi, dându-și seama că formele de viaţă socială ale prototipului de roman
nu vor fi înţelese în cercul cititorilor cărora li se adresează traducerea lor,
prelucrează acele forme narative specifice, adaptându-le la condiţiile
etnografice și sociale ale mediului lor.
Prin romanul lui Varlaam și Ioasaf, întemeietorul religiei budiste a devenit un ascet
creștin, trecut în rândul sfinţilor, dar pentru ca legenda indică a lui Buddha să
fie prelucrată în roman hagiografic creștin, a trebuit să sufere anumite
transformări, să încorporeze elemente straine de originea ei, ca de pildă Apologia lui Aristides, alcătuită în
secolul al II-lea, pierdută în originalul grecesc, dar păstrată în versiuni
străine. Prin aceste adaptări la mediuri sociale și etnografice deosebite, printr-o
treptată înlăturare a tot ceea ce este specific locului de origine, prin
nesfârșitele adaosuri de elemente venite din timpuri și de la popoare
îndepărtate, romanul popular a căpătat acel caracter de universalitate prin
care a răzbătut peste veacurile istoriei.
Romanul popular apare în literatura românească
încă din secolul al XVI – lea și până pe la jumătatea veacului următor el ne-a
venit, prin mijlocirea literaturilor sud-slave, din două direcţii opuse, din
două lumi cu totul diferite: din lumea Occidentului medieval latin și
cavaleresc, stăpânit de cultul bravurii, al onoarei și al „curtoaziei” sau,
prin Bizanţ, din lumea Orientului mistic, înclinat spre parabole, sentinţe și
enigme. Această încrucişare de elemente atât de deosebite în literaturile sud-slave
se explică prin împrejurările specifice în care s-a dezvoltat viaţa popoarelor
slave din Balcani în evul mediu.
Literatura bizantină, pe lângă romanul moştenit din
epoca de agonie a clasicismului grec, care însă n-a ajuns până la noi, se
îmbogăţise de timpuriu cu un interesant ciclu de romane cu caracter popular,
venite din Orientul îndepărtat. Plăsmuit în vechea Indie sau Asiria și
alcătuit, în general, dintr-o serie de povești, enigma și parabole, încadrate
în rama unei povestiri generale, romanul oriental a pătruns în literatura
bizantină prin Siria, câștigată de creștinism, care devenise în Evul Mediu ţară
de cultură elenistică. Din Bizanţ, romanele acestea au trecut mai departe la
slavii sud-dunăreni şi două dintre ele, Varlaam
și Ioasaf și Archirie și Anadan,
au ajuns de timpuriu și la noi.
Romanul occidental a pătruns în literatura epocii
prin ţinuturile adriatice care primiseră catolicismul. Pe aceste ţărmuri
sârbești în care înflorea cavalerismul, au pătruns, alături de aceste elemente
literare, și câteva prelucrări în proză din Ciclul vestitelor romane „courtois”
ale evului mediu occidental. De la sârbi, romanele acestea au călătorit mai
departe, ajungând chiar până în Rusia.
Astfel s-a întâmplat și cu primul roman al literaturii
române, Alexandria, care, deși este
prin originea sa o plăsmuire bizantină, a parvenit din Occident, unde marele
cuceritor macedonean a fost preformat. În literaturile europene, romanul
oriental a mai pătruns prin Spania, unde fusese adus de arabi și tradus din
limba arabă în latină medievală de evreii din Spania, răspândindu-se în tot Occidentul
și având o influenţă deosebită asupra novelisticii spaniole, mai ales la începuturile
sale.
Literatura populară scrisă începe la noi curând
după traducerea primului ciclu de cărți sfinte, cu viziunile apocaliptice.
Aceste texte eshatologice nu pot fi puse însă în legătură cu mișcarea
bogomilicii. Ele își făcuseră apariția în literaturile creștine cu multe
veacuri înainte de răspândirea ereziei în Balcani și, departe de a evidenția
principiile sectei, cuprind dogme care vin în contradicție evidentă cu concepția
fundamentală a bogomilismului. Părerea învățaţilor slavi de acum mai bine de 50
de ani, îmbrățișată de Hasdeu și Gaster și admisă încă la noi, nu mai poate fi
susţinută astăzi, când, în urma dovezilor aduse de istoricii literaturilor
creștine, chiar învățaţii slavi au început să renunţe la ea. Această literatură
apocaliptică, în deplină consonanță cu atâtea scene zugrăvite pe pereții
exteriori ai vechilor mănăstiri, exprimă o tendinţă unitară: aceea de a da
sufletelor îndoielnice, pline de ispitele acestei vieți trecătoare, un sprijin moral.
De la literatura apocaliptică s-a trecut apoi la
legendele biblice privitoare la Vechiul și Noul Testament, la miracolele
hagiografice, la literatura astrologică de prevestire, pentru a se ajunge, în
sfârșit, la romanele populare cu intrigă complicată și acțiunea dezvoltată.
Literatura poporană scrisă a mai fost îmbogăţită în epoca influenţei slave și
prin câteva legende din folclorul bizantin (de exemplu Legenda Casiei) cuprinse
în Cronograful lui Moxa, dar elementele
apocrife și populare sunt mult mai numeroase și mai interesante în Cronografele lui Cigala și Dorotei de
Monembasia, care se traduc în partea secundă a veacului al XVII-lea din
greacă. Este foarte probabil că literatura populară din epoca slavă a fost mai
bogată decât a putut fi înfățișată, deoarece multe texte s-au pierdut în
decursul dezvoltării literare. Altele apar în copii așa de târzii, încât numai
monografiile speciale, întemeiate pe colecţionarea atentă a tuturor copiilor și
pe confruntarea lor cu originalele bizantino-slave, ar putea decide dacă sunt
traduse în epoca slavonismului sau mai târziu.
Legendele religioase apocrife și cărțile populare
au pătruns așa de adânc în viaţa sufletească a poporului român, încât au lăsat
urme care au rămas până astăzi în pictura religioasă și în arta populară, în
tradiţii și superstiţii, în colinde și descântece, în basme și proverbe, chiar,
după cum se poate vedea, și în toponimia și onomastica populară. În tot cursul
secolului al XVI-lea și în prima jumătate a celui de-al XVII-lea, literatura
poporană scrisă se alimentează la noi din izvoare sud-slave. Cultura slavonă
însă, întreţinută în mănăstiri multă vreme prin pribegii sud-dunăreni, intră,
de pe la jumătatea secolului al XVII-lea, în agonie și la noi, în urma
stingerii, sub dominație turcească, a focarelor de cultură slavă din ţările
balcanice.
Către sfârșitul domniei lui Matei Basarab,
mitropolitul Ștefan, îngrijorat de necunoașterea limbii slave de către preoţi,
pune sub tipar trei cărţi necesare cultului divin: Pogribania preoţilor (1650), Mistirio
sau Sacrament (taina botezului și a mirului) (1652) și Târnosania bisericilor (1652), în care rugăciunile sunt tipărite,
potrivit tradiţiei, în limba slavă, dar indicaţiile – tipicul - sunt traduse în
limba romană. În prefaţa prin care insoțește aceste texte, mitropolitul ţării
explică astfel motivele care l-au îndemnat la această mișcare.
În locul influenţei slavone, se înrădăcinează la
noi, din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, influența culturii grecești,
care ajunge în punctul ei culminant în epoca domniilor fanariote, când limba
greacă pătrunde în biserică, în cancelariile domnești, în școli și în saloane.
Este greu de stabilit o graniță precisă între
aceste două epoci de dezvoltare ale literaturii române vechi. De fapt, încă din
epoca slavonismului, apar traduceri din limba greacă (de exemplu Pravila lui Vasile Lupu, tradusă de
Eustratie logofătul din greacă), iar, pe de altă parte, cărturari cunoscători și
traducători de texte slavone se găsesc și în epoca de plină expansiune a
influenţei grecești.
În sfârșit, începând din a doua jumătate a
secolului al XVII-lea, își face drum, în imaginarul nostru românesc, un curent
de influenţa rusească care, deși uneori își pierde urma sub puternica influență
grecească, totuși, din timp în timp, apare la suprafaţă, cu precădere, de-a
lungul epocii de ocupaţie rusească a Principatelor Române. Dar acest curent,
care va îmbogăţi literature română populară cu texte noi, de exemplu Minunile Maicii Domnului, va fi studiat
împreună cu faza de tranziţie de la epoca influenţei slave la epoca influenţei
grecești în literatură.
Literatura populară ia un nou și puternic avânt către
sfârşitul secolului al XVII-lea. Contactul cu literatura greacă deschide
drumuri noi și pentru curentul poporan scris. Textele apocrife, traduse după
originalele slavone defectuoase, sunt înlocuite cu versiuni mai complete și mai
clare, traduse din greacă; legendele și evangheliile apocrife, necunoscute în
perioada slavonismului, sunt traduse acum pentru întâia dată, iar romanul
popular se imbogățește cu elemente noi și variate, dintre care unele veneau
tocmai din literatura evului mediu occidental.
Literatura populară scrisă, din epoca studiată în
decursul acestei lucrări, a avut însă o importanţă deosebită în evoluţia
literaturii noastre vechi. Dezvoltându-se potrivit cu dorințele sufletului
românesc de pe vremuri, ea avut la început un caracter religios, apoi a căpătat
în secolul al XVI-lea un caracter eroic și a dobândit, în sfârșit, în secolul
al XVII-lea, o pronunţată notă didactică. De aceea, cărţile populare au fost foarte
mult răspândite; ele au format literatura de predilecţie a tuturor claselor
sociale, au dezvoltat gustul pentru citit, au contribuit la îmbogăţirea
lexicului și la îmbunătățirea frazei și au pregătit, în parte, formarea
stilului narativ, care va culmina în opera cronicarilor.
Bibliografie:
Cartojan, Nicolae, Istoria literaturii române vechi, Bucureşti,
Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1940.
Curticăpeanu, Doina,
Orizonturile vieţii în literature veche românească, Bucureşti, Minerva, 1975.
Dicţionarul literaturii române de la origini pînă
la 1900, Bucureşti, Editura Academiei,
1990.
Ivaşcu, George, Istoria literaturii române, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică, 1969.
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române,
Vol.I, Bucureşti, Minerva, 1990.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu