Româna comună privită prin perspectiva istoriei limbii române

Prof. Anda LAZAR

Liceul Teoretic „Constantin Romanu-Vivu” Teaca

1. Definiție:

„Prin româna comună se înțelege etapa de dezvoltare a limbii române dinaintea separării celor patru dialecte, perioada în care presupunem că dacoromâna, aromâna, meglenoromâna și istroromâna formau un tot lingvistic, mai mult sau mai puțin unitar.”1

Această etapă de dezvoltare a limbii române a avut diferite denumiri:²

- Romanică balcanică (Ov. Densusianu)

- Străromână, după germanicul Urrumänisch (Sextil Pușcariu)

- Română primitivă (Al. Philippide, G. Ivănescu)

- Română comună (Al. Rosetti)

- Română primitivă comună (D. Macrea)

- Traco-română sau Protoromână (I. Coteanu)

2. Datarea:

- După Densusianu (Histoire de langue roumaine, I, p. 324), coborârea spre sud a strămoșilor aromânilor s-a produs cu începere din sec al VI-lea și al VII-lea; epoca română comună ar lua deci sfârșit la această dată.

- Gustav Weigand (Linguistischer Atlas des dacorumänischen Sprachgebietes, Liebzig, 1909, col. 8) stabilește limitele românei comune între sec. al VII-lea și sec. al IX-lea.

- Pușcariu (Étude de linguistique roumaine, p. 116) nu fixează o limită precisă acestui stadiu de limbă.

- Șiadbei (Sur les plus anciennes sources de l’histoire des Roumains, Annuaire de l’Institut de Philologie et d’Histoire Orientale, II, Bruxelles, 1934, p. 863) delimitează epoca românei comune între sec. al VI-lea și sec. al VIII-lea.

Datarea depinde de momentul când se poate vorbi de o limbă „română”, adică după ce, printr-o serie de împrejurări politice, economice și sociale, latina vulgară și-a pierdut unitatea, fărâmițându-se în limbile ce aveau să devină limbile romanice de astăzi, deci după sec. al IV-lea, pentru provinciile orientale ale Imperiului Roman, când Dacia este separată de lumea romanică occidentală și când româna capătă trăsăturile sale caracteristice.

Epoca românei comune se sfârșește atunci când grupul ce avea să formeze dialectul de sud al limbii române se desface de dacoromână; este momentul când strămoșii aromânilor sunt semnalați pentru prima dată în sudul Pen. Balcanice.

3. Teritoriul de formare:

Teritoriul pe care se vorbea limba română comună coincide cu teritoriul de formare al limbii și a poporului român, „un teritoriu întins, de-a dreapta și de-a stânga Dunării”³.

Limitele teritoriului pe care s-a format româna comună, de pe care s-au deplasat spre S strămoșii aromânilor și meglenoromânilor și spre V aceia ai istroromânilor, cuprind în N Dunării întregul teritoriu carpato-dunărean romanizat, spre S așa-numita linie Jireček, care separa zona nordică, romanizată, de cea sudică, grecească, a Pen. Balcanice, iar spre V frontiera poate fi stabilită cu ajutorul liniilor de isoglosă care separă graiurile sud-slave, răsăritene de cele apusene. Deoarece cele mai vechi elemente slave ale celor patru dialecte românești prezintă caractere sud-slave răsăritene (ḙa pentru slavul comun ě, șt, jd pentru grupurile slave comune *tj, *kt’, *dj), e presupus că teritoriul pe care s-a format româna comună nu s-a întins spre V de isoglosele reflexelor slave de S amintite. Isoglosa lui št, žd trece de-a lungul graniței actuale dintre Bulgaria și Serbia.⁴

4. Particularitățile limbii române comune:

4. 1. Fonetică

În perioada românei comune au avut loc o serie de transformări care au dus la modificarea structurii fonetice și fonologice a românei, datorită cărora româna se diferențiază tot mai mult de celelalte limbi romanice. Unele din aceste transformări au apărut sub forma unor tendințe încă din latina dunăreană. În ultima perioadă a românei comune (sec. IX-XI), odată cu intensificarea contactului cu populațiile slave, româna își îmbogățește inventarul cu câteva foneme și sunete noi.

4. 1. 1. Vocalismul

Sistemul vocalic al românei comune cuprindea următoarele 6 foneme vocale, care se clasifică după cele două caracteristici de bază:

- locul de articulație

- gradul de deschidere

i u

e ă o

a

1) Observații:

- În româna comună se pare că nu exista încă fonemul î, acesta dezvoltându-se ulterior independent în diverse dialecte.

- Româna comună poseda două semivocale: una în seria anterioară, nelabială, cu timbrul e, i; a doua posterioară, labială, cu timbrul o, u; => diftongi sau triftongi ca prim sau ultim element: ie, ea, oa, ai, ei, ii, oi, ui, au, eu, iu, ou;

- Distribuția fonemelor vocalice din româna comună era în funcție de accent, poziția nazală, poziția față de începutul sau sfârșitul cuvântului.

2) Transformări fonetice:

a) a neaccentuat (cu excepția inițialei) s-a închis la ă

ex.: lat. casa > dr., ar., megl. casă

lat. casa > ir. cåsę (forma istroromână cu å pentru a accentuat și cu ę pentru ă final este o inovație)

b) é accentuat s-a diftongat în ḙa și ó accentuat în oa, când erau urmați în silaba următoare de un ă sau e.

ex.: lat. feta > feată (forma dacoromână fată este o inovație)

lat. florem > floare (forma istroromână flore este o inovație)

Diftongii ea și oa aparțin românei comune și reprezintă o trăsătură caracteristică a limbii române în comparație cu celelalte limbi romanice.

c) e (<lat. cl. e) s-a diftongat în ie, în urma unui fenomen spontan, la fel ca în celelalte limbi romanice.

Transformarea are loc atât în silabă deschisă, cât și în silaba închisă, spre deosebire de cele mai multe limbi romanice, unde diftongarea s-a produs numai în silaba deschisă.

ex.: lat. ferrum> fieru

lat. pellem> piele

lat. felem > fiere

lat. sessus > șesu

lat. texu > țesu

Din exemple ca șesu sau țesu, rezultă că i, element al diftongului ie, a produs asibilarea consoanelor precedente.

d) e precedat de labială, în poziție tare, se păstra neschimbat în româna comună:

ex.: lat. pop. fetus > fetu

lat. pop. melum > meru

lat. pop. pirum > peru

Formele făt, măr, păr din dr. sunt inovații.

e) unele transformări au fost determinate de poziția nazală:

- á în poziție nazală > ă (ulterior î)

ex.: lat. panem > dr. pîine (< pîne), ar. pîne, megl. poini, istr. păre

- é în poziție nazală > i

ex.: lat. venit > dr. vine, ar. yini, megl. vini, istr. vire (din vine)

- ó în poziție nazală > u

ex.: lat. comparo > dr., megl. cumpăr, instr. Cumpar, ar. (a) cumpăru

4. 1. 2. Consonantismul

a) apariția africatelor surde č, ț și sonore ǧ, dz ce a fost determinată de acțiunea lui iot asupra consoanelor precedente

În limba română spre deosebire de celelalte limbi romanice, apariția unui anumit tip de africată este în funcție de natura vocalei care urmează după iot.

b) apariția consoanei ș în româna comună este determinată de palatalizarea lat. s urmat de un i, provenit din lat. e, i sau dintr-un e sau i în hiat latinesc

ex.: lat. sessus > șesu

lat. sic > și

lat. roseus > roșu

c) sunetul n’ a apărut ca rezultat al palatalizării lui n urmat de iot (provenit dintr-un e sau i în hiat latinesc)

ex.: lat. cuneum > cun’u

lat. vinea > vin’ă

lat. calcaneum > călcăn’u (după cum se rostește și azi în graiul din Banat și în dialectele din S Dunării)

Cuvintele din dr. cui, vie, călcâi sunt inovații.

d) sunetul l’ în româna comună provine din palatalizarea lui l slab sau forte urmat de un iot, fie că era provenit dintr-un e sau i în hiat latinesc, fie că era degajat dintr-un e sau i accentuate latinești

ex.: lat. filius > fil’u (dr. fiu, ar. hil’u, megl. iliu, istr. fil’)

lat. leporem > l’epure (dr. iepure, ar. l’epure, megl., istr., l’epur)

e) grupele consonantice cl și gl în cuvintele de origine latină se rosteau cu l muiat (cl’ și gl’), cum se rostesc până astăzi în toate dialectele sud-dunărene

ex.: lat. pop. oricla > ar. uriacl’e, megl. urecl’ă, istr. urecl’e

lat. pop. ungla > ar., istr. ungl’e, megl. ungl’ă

În dacoromână, schimbarea grupurilor cl’, gl’ > k’, g’: ureche, unghie, pare să fie destul de recentă, prima atestare datând abia din sec. al XV-lea.

f) româna comună a menționat la începuturile ei distincția între l slab și l forte (provenit dintr-un l geminal sau l în poziție inițială):

-l- simplu intervocalic latinesc > -r-

ex.: lat. solem > soare

lat. molam > moară

g) grupurile consonantice ct > pt, cs > ps (evoluția velarei e spre labială)

ex.: lat. coxa > coapsă

lat. frixit > fripse

lat. lactem > lapte

lat. noctem > noapte

h) gruprile lat. gn > mn

ex.: lat. signum > semnu

lat. lignum > lemnu

i) grupurile bl și br intervocalice devin ul și ur

ex.: lat. subula > *subla > suulă > sulă

lat. cibrum (= cribrum) > ciuru

j) grupul latin sc, sf, urmat de e sau i, e redat prin șt

ex.: lat. descendere > deștinde

lat. castigare > cîștiga

4. 2. Morfosintaxă

4. 2. 1. Substantivul

În româna comună se mai păstrează declinarea a IV-a feminină, după cum rezultă din dr. mînu, ca și din formele noru (-mea), soru (-ta).

După gen, substantivele se grupează în masculine, feminine și neutre. Clasa neutrelor cunoștea în româna comună trei categorii de substantive caracterizate prin:

a) singular în –u, pluralul în –e: acu, cotu, fieru, osu etc. ;

b) singular în –u, plural în –ure: ceru, pieptu, timpu, nodu etc. ;

c) singular în –e, plural în –e: pântece.

În flexiunea substantivului românesc nu au existat opoziții formale între N și Ac, spre deosebire de România Occ., unde subiectul a avut multă vreme altă formă decât obiectul gramatical. Cauzele reunirii într-o singură formă a N și Ac au fost de natură fonetică (căderea consoanelor finale –m, -s, -t) și morfosintactică (stabilirea unor noi relații, în care forma de Ac putea fi marcată prin prepoziții și prin locul ei în enunț).

Constituirea formelor unice de G-D s-au efectuat sub influența D asupra G, proces ce a avut loc în latina dunăreană.

În româna comună, întrebuințarea prepoziției a < lat. ad ca semn al G sau al G-D se întâlnește mai des, începând cu sec. al VII-lea.

4. 2. 2. Adjectivul

Potrivit numărul formelor, adjectivele cunosc în româna comună trei categorii:

a) adjective cu patru forme: m. amaru – amari

f. amară – amare;

b) adjective cu trei forme: m. nou – noi

f. noauă – noauă;

c) adjective cu două forme: m. dulce – dulci

f. dulce – dulci.

Adjective cu o singură formă, deci raportul de gen și de număr neutralizate total, nu au existat în româna comună.

Comparativul adjectivelor se forma cu adverbul mai + pozitivul (mai bun, ar. ma(i) bunu), iar superlativul absolut a avut în româna comună mai multe modalități de exprimare, după cum rezultă din faptul că aromâna s-a oprit la multu + pozitivul adjectivului, pe când dr. la foarte +pozitivul adjectivului.

4. 2. 3. Numeralul

În trecerea de la latină la româna comună, numeralul a suferit modificări importante.

Termenii fundamentali de la 1 la 10 s-au păstrat din limba latină, cu mici modificări (unu, doi, doauă, trei, patru, cinci, șease, șapte, optu, noauă, dzeace).

Pentru 20, româna comună a avut pe lângă douăzeci și pe vig’inti < lat. viginti, cum rezultă din ar. yig’i (n) ți, pierdut în celelalte dialecte.

Sistemul de numărare de la 11 la 19 și de la 20 la 90 a fost refăcut. Majoritatea cercetătorilor consideră că sistemul de numărare românesc este datorat mediului balcanic.

Celelalte numerale (ordinare, multiplicative etc.) s-au pierdut încă din latina târzie și s-au creat forme noi pe teritoriul limbii române.

4. 2. 4. Verbul

Spre deosebire de flexiunea nominală, flexiunea verbală a românei comune continuă să fie bogată, din punctul de vedere al morfemelor specifice (de persoană, număr, mod, timp).

Comparația dintre cele patru dialecte românești a permis reconstruirea a patru moduri personale în româna comună: indicativul, conjunctivul, condiționalul și imperativul și a trei moduri nepersonale: infinitivul, gerunziul și participiul. A dispărut supinul, valorile exprimate de acesta fiind redate la infinitiv.

La indicativul prezent se menține forma etimologică lăudámu, lucrámu.

Fizionomia formelor de imperfect în româna comună prezintă formele etimologice fără –m la pers. I sg. (eu) lăuda și fără –u la pers. a III-a pl. (ei) lăuda. Desinențele au fost adăugate ulterior pentru a se evita omonimia (-m la pers. I sg. și –u la pers. a III-a pl.).

La perfectul simplu existau multe forme de perfect tare: fečiu „făcui”, arșu „arsei”, adușu „adusei” etc., păstrate până astăzi în ar. și megl., și în unele graiuri dr..

Mai mult ca perfectul nu cunoștea forme cu –se- și forme cu –ră- la plural.

4. 3. Particularități regionale

Limba română comună era vorbită pe un teritoriu întins, fapt care explică unele particularități. S. Pușcariu a considerat următoarele fenomene ca particularități regionale. datând din epoca românei comune:

a) rotacismul lui –n- > -r- în elemente latine (rostirea bire, bură, mîră, pentru bine, bună, mână), fenomen care astăzi se mai păstrează doar în câteva puncte în dialectul dr. (în Munții Apuseni), dar care cuprindea în sec. al XVI-lea, când apar primele noastre texte scrise, jumătatea de N a Transilvaniei, Maramureșul și N Moldovei și care este generat de dialectul istr. ;

b) palatalizarea labialelor (rostirea k’atră, g’ne, pentru piatră, bine), fenomen generat în ar., parțial în megl. (unde labialele nu se palatalizează toate și nici în toate cuvintele) și regional în dr. ;

c) diferența de tratament într c și g + iot: č și ǧ, pe de o parte cum se rostește în dr. (cer din lat. caelum, ger din lat. gelum) și ț, dz (z), pe de altă parte, cum se rostesc în dialectele din S Dunării (ar. țer din lat. caelum, dzinerem din lat. generem);

d) trecerea lui á > ă în tulpina pluralelor feminine terminate în –i: părți, cetăți, adunări. Forme cu á păstrat (cetați. balți) sunt atestate regional până astăzi în dr. și în textele din sec. al XVI-lea;

e) în locul verbelor iotacizate au început să fie preferate în româna comună formele cu oclusiva nealterată: după cred- crezi s-a orientat și aud- auzi (în loc de auz din lat. audio).

4. 4. Lexicul

Vocabularul limbii române comune era alcătuit din elemente de origine latină, dintre care unele s-au pierdut cu timpul sau supraviețuiesc doar în unele dialecte și graiuri.

Ion Coteanu afirmă că s-a stabilit un minimum de 598 de elemente lexicale de origine latină considerate ca cele mai frecvente în româna comună.

Cuvinte de altă natură nu au pătruns în sfera lexicului uzual decât în etapa a doua a românei comune (sec. IX-XII), când, prin influențele exercitate asupra limbii române, influența slavă a îmbogățit simțitor lexicul cu numeroase împrumuturi.

Cu toate modificările ulterioare intervenite în lexic, limba română și-a păstrat caracterul de limbă romanică, majoritatea cuvintelor uzuale (omul, viața materială și spirituală, elemente de civilizație materială, natura sau fauna și flora etc.) fiind de proveniența latină.

În concluzie, limba română era vorbită pe un teritoriu întins, la N și S Dunării. Separarea definitivă dintre grupul de N și cel de S s-a produs în sec. al XII-lea.

La sfârșitul epocii limbii române comune, limba română apare constituită în trăsăturile sale esențiale, încât evoluția ei ulterioară îi va aduce puține modificări în structura fonetică, morfologică și sintactică, aportul secolelor următoare mărginindu-se la introducerea unor elemente de vocabular și la unele modificări sintactice și stilistice.

5. Bibliografie:

- Florica Dumitrescu, Viorica Pamfil, Istoria limbii române, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1978.

- Al. Rosetti, Istoria limbii romane, I, De la origini pana la inceputul secolului al XVII-lea, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1986.

Note:

1. Florica Dimitrescu și Viorica Pamfil, Istoria limbii române, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1978.

2. Pentru conceptul de română comună, v. Rosetti, ILR, pp. 351-353 și I. Coteanu, Morfologia numelui în protoromână (româna comună), București, 1969, pp. 10-12.

3. Sextil Pușcariu, Limba Română, vol. I, Privire generală, București, 1940, p. 255.

4. v. E. Petrovici, Unitatea dialectală a limbii române, în SCL, XV (1964), p. 437 și p. 439.