miercuri, 30 august 2017

Elevii din Ocnița – împreună în spirit românesc

Prof. Iulia-Cristina ANI
Liceul Teoretic Constantin Romanu-Vivu Teaca

Cu prilejul aniversării a 98 de ani de la Marea Unire din anul 1918, clasele V-VIII de la Școala Gimnazială Ocnița au desfășurat activități reprezentative în cadrul proiectului educațional

1 DECEMBRIE – ZIUA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI

Scopul proiectului a fost dezvoltarea și consolidarea sentimentului patriotic prin îmbogățirea cunoștințelor istorice și stimularea creativității și expresivității prin realizarea de desene, colaje, picturi.


Am contribuit la îndeplinirea acestuia prin vizarea și atingerea următoarelor obiective.
- să cunoască importanța istorică a zilei de 1 DECEMBRIE
- să lectureze texte care oglindesc acest mare eveniment
- să memoreze poezii dedicate ZILEI de 1 DECEMBRIE,
- să învețe cântece
- să transpună în desen, pictură, colaje marele eveniment
- să participe cu dragoste și interes la activitățile propuse


În data de 10.11.2016 am prezent și propus elevilor proiectul ce urmează să-l derulăm și am expus câteva dintre activitățile ce vor fi întreprinse cu ocazia zilei naționale a României.




Activitățile din cadrul proiectului, derulate pe data de 29.11.2016, au fost următoarele:
- Realizarea de către clasa a V-a a unui scurt moment artistic constând în cântece și poezii patriotice precum și texte istorice care oglindesc marele eveniment.
- Prezentarea de către clasele VI-VIII a unor poezii, texte și un proiect power point despre Marea Unire de la 1 Decembrie 1918
- Realizarea unui mic concurs despre Ziua Națională a României
- Oferirea unor diplome și premii

Originalitate și istorie – Muzeul „Casa Săsească” din Livezile

Prof. Iulia-Cristina ANI
Liceul Teoretic Constantin Romanu-Vivu Teaca

Acum în prag de începere a noului an școlar, doresc să vă propun o activitate pe care o puteți desfășura împreună cu elevii, în timpul Școlii Altfel, dar nu numai – o scurtă vizită la muzeul „Casa Săsească” din Livezile.
Prin intermediul unei astfel de vizite, elevii vor veni în contact direct cu realitățile vieții săsești de la începutul și mijlocul secolului al XX-lea.

Muzeul „Casa săsească” – este o gospodărie completă: casă, șură, grajd, cu specific săsesc în arhitectura casei și a modului de expunere a anexelor gospodărești. Este reconstituit interiorul săsesc de altădată în trei încăperi distincte. „Casa săsească” din Livezile are la bază colecția lui Ioan Rusu, localnic de vază, care din tinerețe și până când a închis ochii, în 2004, la peste 90 de ani, a strâns obiecte care să mențină vie moștenirea sașilor care au locuit în Livezile.
În aceste încăperi (cameră de parade, bucătărie, cameră) elevii pot admira țesături de interior (păretare, ștergare, fețe de masă, acoperitoare de pat), piesele de uz casnic (aparat de feliat pâinea, mașină de spălat, instrument de făcut gogoși), piesele de mobilier pictat specific sașilor (laviță, masă, cuier, pat, dulap), obiectele de ceramică (sobă din cahle).
Târnațul, care bordează casa spre curtea interioară, este locul din care se pot admira anexele gospodărești.

„Mașină” de spălat haine
Anexele gospodărești, șura și cele două grajduri aflate lângă casă adăpostesc exponate grupate pe categorii funcționale: “ghilotine” pentru tăiat sfecla, râșnițe pentru măcinat cereale, hambare pentru depozitat cereale, teascuri pentru stors struguri, unelte, instalații ce țin de industria casnică textile: depănători, melițe, mașini de tors, etc. Șura și grajdul oferă vizitatorului posibilitatea să cunoască împărțirea spațiilor respective, unelte și instalații tradiționale.
Instrument de feliat pâinea
Din propria experiență didactică am putut constata că argumentele științifice devin deosebit de interesante pentru elevi dacă sunt exemplificate cu cele de natură emoțională. Ce reprezintă pentru un elev din regiune județului Bistrița, prezentarea venirii sașilor pe aceste meleaguri? Dacă nu este un pasionat înfocat al istoriei, mai nimic.
Instrument de făcut gogoși
Argumentele științifice, chiar dacă sunt prezentate într-un mod interesant și original, folosind materiale didactice moderne, nu sunt suficiente. Dar, în momentul în care elevii au vizitat casa săsească, au văzut interiorul unei astfel de ca, unor instrumente care astăzi nu mai există, a costumelor populare tradiționale săsești, cu mult diferite de cele românești, elevii au devenit deosebit de interesați.

Din exemplificările de mai sus putem concluziona cu ușurință că elevii au devenit deosebit de sensibili tocmai la factorii centrali ai procesului educaționali: familia, școala, comunitatea locală.

COLIBIȚA – o incursiune istorică

Prof. Iulia-Cristina ANI
Liceul Teoretic Constantin Romanu-Vivu Teaca

Așezările de pe Valea Bistriței Ardelene sau a Bârgaielor sunt atestate documentar începând cu secolul al XIV-lea, dar sigur ele existau înainte de a fi menționate. Dacă la început se amintea doar de cele două areale, Bârgăul de Jos și Bârgăul de Sus, în cursul secolului al XVIII-lea se fac mențiuni concrete asupra așezărilor de aici. Astfel într-o statistică din 1760-1762 se fac referiri la „Josenii, Mijlocenii, Prund, Colibița et Tiha”.
Toponimul Colibița se pare că provine de la termenul latin colebs, care înseamnă colibă. În acest caz este foarte simplu de înțeles faptul că așezământul inițial a luat ființă dintr-o așezare temporară, formată din colibele locuitorilor de la Bistrița Bârgăului, care pășunau animalele în această zonă sau exploatau lemnul. Avocatul Corneliu Mureșan, întâiul primar român al orașului Bistrița (1934-1937), sublinia despre aceste locuri: „Prima așezare, în chip de colibă, a fost făcută de un cetățean din Bistrița Bârgăului, care venea vara cu vitele și oile la pășunat. De la această colibă își trage denumirea de „Colibița”, nume sugestiv și gingaș”.
Colibița are un trecut turistic semnificativ, fapt care justifică necesitatea valorificării resurselor sale atractive, prin reînființarea stațiunii climaterice de aici. În evoluția activităților turistice de la Colibița se delimitează patru etape majore, care vor fi prezentate pe scurt în rândurile ce urmează.
Prima etapă, corespunde celor dintâi mențiuni documentare din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când autoritățile imperiale fac o serie de evaluări economice în cadrul acestui areal (pășuni, păduri, vânat).
Pe hărțile iosefine, întocmite în perioada 1769-1773, teritoriul Colibiței apare împădurit, ceea ce arată că, la vremea respectivă, nu era locuit, cel puțin permanent, dar sigur era vizitat în scopuri economice (exploatarea lemnului, pășunatul în lunca râului Colibița, prelevarea fructelor de pădure și a ciupercilor, vânătoare, pescuit, etc.) de către comunitățile umane învecinate care vor forma la scurt timp, viitoarea comună Bistrița Bârgăului, odată cu înființarea graniței năsăudene. Această etapă, premergătoare organizării stațiunii climaterice, se desfășoară de la sfârșitul secolului XVIII până la începutul secolului al XIX-lea, când meleagurile Colibiței atrăgeau, probabil, iubitori de natură. Ne referim aici la intelectuali (învățători, ofițeri, magistrați, preoți, profesori, medici) și funcționari din comunele de pe valea Bistriței și Bârgăului, din orașul Bistrița și chiar mai de departe, care căutau peisajul, liniștea și aerul curat al Colibiței.
A doua etapă, a stațiunii climaterice, așa cum reiese din documente, debutează odată cu stabilirea permanent a celor dintâi locuitori pe aceste meleaguri, la începutul secolului XIX. Așezarea s-a conturat treptat, dobândind o configurație răsfirată, impusă de relief, de utilizarea terenurilor (pășune, fâneață, arabil) și de evoluția istorică. Tot acum legăturile comunei Bistrița Bârgăului cu depresiunea Colibița se intensifică, odată cu amenajarea drumului de acces.
Tot în anii `80 au fost descoperite întâmplător proprietățile terapeutice ale localității. În anul 1883, un cetățean din Bistrița cu numele Lewi, și-a trimis la Colibița fata bolnavă de tuberculoză, pentru odihnă și refacere. După trei luni fata s-a însănătoșit. Cazul a făcut mare senzație în cercurile medicale din Bistrița. Un tratament similar a urmat o arhitectă din Bistrița, cu numele Erica Schuller care, de asemenea, s-a întors după câteva luni sănătoasă. Acest caz a făcut apoi stațiunea cunoscută în tot cuprinsul județului Bistrița-Năsăud.
Începând cu anul 1893 se construiesc câteva pavilioane pentru bolnavii de TBC, vile particulare și se conturează contur viitoarea stațiune. În această perioadă potențialul terapeutic al zonei (aerul curat, climatul tonic, izvoarele minerale, covorul vegetal, peisajul montan) este valorificat din plin, iar activitățile de agrement și relaxare cuprindeau drumeții spre obiectivele atractive din jur (Căsaru, Izvoru Lung, Colbu, Bistricior, Tăul Zânelor, Piatra lui Orban). În anul 1926 toate clădirile au fost achiziționate de Societatea Caritatea din Cluj, care trata în mod gratuit studenții ce sufereau de boli pulmonare. De obicei, sezonul din stațiunea Colibița începea la 1 mai și se încheia la 1 septembrie, fiind destul de aglomerat.
Sanatoriul Caritate. Pavilionul studenților universitari
În anul 1930, mai mulți cetățeni din Bistrița înființează un cartier de vile sub Dealul Pușcă, iar SKV (Siebenbürgischer Karpathenverein – Asociația Carpatină Transilvană) Bistrița construiește o cabană pentru turiști. După cel de-al II-lea război mondial, stațiunea a fost refăcută și a servit alternativ, ca tabără pentru pionieri și studenți, și pentru odihnă. În anii socialismului, când stațiunea va funcționa pe alte principii, aceasta avea caracter climateric, aparținea de Oficiul Județean de Turism Bistrița-Năsăud, care se subordona Întreprinderii balneo-climaterice Sângeorz-Băi și funcționa cu 12 vile. Aici veneau la odihnă persoane din toată țara, precum și elevi, în tabere special organizate.
Pe lângă baza de cazare, în stațiunea Colibița existau și unități de alimentație publică, precum magazinul universal, magazinul forestier, cantina și bufetul stațiunii. Vara, duminica și în sărbătorile legale sau religioase, se înregistra un aflux important de vizitatori, reprezentat în mare parte de localnicii de pe Valea Bârgăului.
Colibița înainte de construirea lacului de acumulare
A treia etapă începe odată cu declanșarea lucrărilor hidroenergetice, în anul 1976. În acest moment stațiunea climaterică și satul sunt dezafectate, iar activitățile turistice din perioada următoare se vor derula neorganizat. Iubitorii de natură și cei credincioși Colibiței, vor continua să viziteze aceste locuri, în pofida transformărilor la care a fost supus peisajul.
S-ar putea spune că în această etapă, principala atracție turistică este însăși construirea barajului și activitățile conexe, dar odată cu schițarea lacului de acumulare, prin anul 1983, accentul se pune pe potențialul atractiv al acestuia. Mii de vizitatori vor invada de acum înainte malurile lacului apărut între munți. Colibița începe astfel, să-și prefigureze o altă personalitate turistică și funcțională, mai puternică, dar cu consecințe viitoare greu de controlat, mai ales în plan ecologic. Pe lângă peisajul încântător și renumele dobândit în deceniile anterioare, apariția lacului va declanșa la Colibița acel fenomen nociv pentru natură, numit turism de masă.
În ideea de a valorifica noul potențial turistic al Colibiței în mod organizat, Consiliul Județean Bistrița-Năsăud a demarat lucrările pentru edificarea unui hotel-restaurant, cu o capacitate de 200 de locuri, sub Dealul Pușcă, deasupra lacului de acumulare, într-o zonă însorită și cu vizibilitate mare asupra depresiunii și culmilor montane înconjurătoare. Lucrările au fost executate anevoios de către Șantierul Hidroenergetic Colibița, dar după anul 1989, proiectul a fost abandonat și edificiul, aflat într-un stadiu înaintat de finalizare, va fi lăsat în paragină.
Colibița – vedere de pe muntele Căsaru
A patra etapă și ultima debutează spre sfârșitul lucrărilor hidroenergetice, în anii 90, când are loc, de fapt, relansarea turistică a zonei. Astfel, prin poienele din jurul lacului apar vile, cabane și case de vacanță particulare, care vor forma o adevărată așezare turistică. În acest context, turismul de masă continuă și în această etapă, aducând impacturi aferente. Începând cu anul 2014 administrația județului Bistrița-Năsăud face demersurile necesare pentru atestarea Colibiței ca stațiune turistică.

marți, 29 august 2017

Istorie și geografie - în spațiul livezean

Prof. Iulia-Cristina ANI
Liceul Teoretic Constantin Romanu-Vivu Teaca

Vechi sat săsesc, care poartă arhitectura specifică (case masive cu porți înalte), Livezile respiră încă aerul patriarhal al trecutului. Biserica fortificată din centru, foarte bine conservată, tronează impunătoare peste așezarea din care sașii au plecat.
Comuna Livezile este arondată județului Bistrița-Năsăud așezată în partea de nord – est a Depresiunii Colinare a Podișului Transilvaniei și anume în Depresiunea Livezile-Bârgău, zona circumscrisă subunității de relief „Dealurile si depresiunile Bistriței – curs inferior al Bistriței ardelene”.
Ambientul natural al localității Livezile este constituit din coline, platouri și lunca Bistriței, forme de relief deosebit de plăcut armonizate fapt ce justifică constituirea și dezvoltarea ei seculară și care de câteva secole a fost un adevărat creuzet al culturilor și al civilizațiilor locale (românești) și coloniale (săsești).
Prin Pasul Tihuța care traversează Munții Bârgăului (din Carpații Orientali) se face legătura între Ardeal și Moldova. Acest drum a fost mult folosit în Evul Mediu și până astăzi pentru a favoriza legăturile de comerț între cele doua zone geografice.
Localitatea Livezile și alte localități limitrofe (Josenii Bârgăului la est și municipiul Bistrița la vest) se află situate de-a lungul acestui drum de acces între cele doua zone (Transilvania și Moldova). În partea de sud localitatea Livezile se limitează de comuna Cetate, iar în partea de Nord de comuna Feldru.
Aflat la 8 km amonte de orașul Bistrița, pe malul drept al Bistriței ardelene, satul Livezile este reședința comunei Livezile, județul Bistrița-Năsăud; este traversat de la vest la est de drumul european ce leagă Cluj – Bistrița – Vatra Dornei. Administrativ are în componență satele Livezile, Dorolea, Cușma, Dumbrava și Valea Poienii.
Istoria societății omenești de pe aceste meleaguri se încadrează în istoria zbuciumată a Transilvaniei și a României. S-au succedat de-a lungul istoriei toate orânduirile sociale cunoscute, acumulându-se o bogată civilizației materială și spirituală. Zona geografică se încadrează în județul Bistrița – Năsăud și a oferit condiții dintre cele mai prielnice vieții și activității umane.
Pe teritoriul localității s-au descoperit urme ale activității umane datând din epoca pietrei șlefuite, a bronzului și din perioada daco-romană, care se remarcă printr-un fort recent descoperit pe terasa din partea estică.
„Pământul ardelenesc, pecetluit așa de vădit în chip cultural, prin sârguința săsească nu poate fi prea îngust pentru 210000 de oameni, care reprezintă cinste, muncă, economie și simț pentru dreptate și adevăr” – aprecia Nicolae Iorga în 1919. Cuvintele sale erau o justă recunoaștere a imensei contribuții adusă de sași la ridicarea culturală si materială a Transilvaniei.
Colonizarea populației germane în zonele Satu Mare, Rodna, Bistrița și Reghin se constituie în primul implant german organizat în Transilvania în timpul regelui ungar Geza al II-lea (1142-1162).
Sașii din N-E Transilvaniei, respectiv zona Bistrița – Reghin, provin în primul rând din văile Moselei, care atunci aparțineau Principatului de Luxemburg, precum și din partea de N-V a Lorenei. Dovada cea mai clară este însuși numele celui mai important oraș întemeiat de aceștia în N-E Transilvaniei, Bistrița, care până la 1285 s-a numit Nösén, iar ținutul bistrițean Nösnergau sau Nösnerland denumiri păstrate până astăzi în literatura istorică de limbă germană.
Cea mai veche atestare documentară datează din 24 februarie 1311 când regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, dăruiește lui Ioan, fiul lui Geubul din Bistrița o moșie pentru faptele de credință și slujbele vrednice de răsplată, „.... ce ni le-a făcut și adus cu toată ardoarea credinței în multe făptuiri și treburi ale noastre, i-am dat și hărăzit lui și printr-însul moștenitorilor lui și urmașilor moștenitorilor lui o moșie numită Pettendorf (așezare dispărută sau poate vatra veche a satului Rusu Bârgăului) aflătoare între Livezile (Iaad) și munți, în ținutul Bistriței, care este pământ regesc și ține de dreptul nostru de danie, dimpreună cu toate folosințele, și cele ce se țin de ea, ca s-o stăpânească și s-o aibă în pace și liniște pe veci făgăduindu-i că, îndată ce ne va fi adus înapoi cele de față, îi vom întări prin scrisoarea noastră privilegiată dania pe care i-am făcut-o.”
Transilvania se eliberează de sub suveranitatea turcă și în 1691 devine ținut al coroanei împăratului austriac. Livezile aparține din 1688 Imperiului Austriac. În 1691 prin Diploma leopoldină au fost recunoscute, printre altele, toate donațiile și privilegiile populației săsești, dar cu toate acestea contribuțiile pentru magaziile imperiale nu numai că nu încetează, ci cresc în mod nemăsurat.
Sub domnia împărătesei Maria Terezia (1740-1780), Valea Rodnei și în 1778 și Valea Bârgăului au fost anexate noii granițe militare transilvane, care a existat până în 1852. Năsăudul a devenit sediul statului major al celui de Al Doilea Regiment Valah de Infanterie Grănicerească.
Formarea și echiparea, finalizată până în 1766, a regimentului românesc de grăniceri înseamnă printre altele și o mare apreciere pentru populația românească din Transilvania. Astfel nu e deloc întâmplător că în perioada următoare comuna Livezile (la fel ca Pintak/ Slătinița și Mettersdorf/ Dumitra) a fost mereu dezavantajată în procesele de hotar cu satele românești din zona frontierei militare.
În luna mai a anului 1838 un groaznic incendiu s-a dezlănțuit în Livezile, pârjolind până în temelii cea mai mare parte a caselor – construite preponderent din lemn. Această nenorocire a fost atât de mare, încât din partea guvernării s-a ordonat o colectă de pomeni. Un alt mare incendiu a avut loc în anul 1863 tot în luna mai în urma căruia sunt distruse 14 construcții de locuit și 34 de construcții gospodărești din Livezile. Se pare că aceste incendii izbucneau deoarece la acea vreme casele erau acoperite cu paie.
Compromisul austro-ungar din 1867 și politica de asimilare a minorităților promovate de guvernul de la Budapesta, îi fac pe sașii ardeleni pentru prima dată în existența lor de peste 700 de ani să se simtă amenințați în ființa lor etnică.
Fiind amăgiți de politica nazistă, după cel de-al doilea război mondial (14 septembrie 1944), sașii de pe aceste meleaguri, și-au părăsit gospodăriile și s-au refugiat în Germania de unde au revenit în luna mai a anului 1945.
În această perioadă, când sașii erau plecați, multe familii refugiate din alte zone s-au stabilit pe teritoriul satului. Pământurile marilor grofi, în urma reformei agrare (1945), au fost împărțite țăranilor săraci. Astfel fiecare familie a fost împroprietărită cu 8 iugăre de pământ în timpul guvernului condus de dr. Petru Groza.
Într-un dicționar al comunelor din Transilvania și Banat figurează plasa Iad cu reședința la Bistrița de care aparțineau 22 localități rurale. Odată cu reforma administrativă din anul 1949 se constituie comuna Unirea de care aparțineau statele Iad, Slătinița și Dumbrava. Începând cu anul 1956, Unirea devine cartier al orașului Bistrița iar Iad-ul se constituie într-o comună cuprinzând satul Slătinița și Dumbrava. Din anul 1968 satului Iad i se schimbă denumirea în satul Livezile, probabil datorită suprafețelor întinse ocupate cu livezi de pomi fructiferi ce se află în jurul localității. În același an se formează actuala comună Livezile cu satele aparținătoare: Livezile, Dorolea, Cușma, Dumbrava și Valea Poienii.

Între anii 1970-1989 tot mai mulți locuitori sași au început să plece în Germania, iar astăzi mai sunt circa 18 persoane căsătorite cu români formând familii mixte. Sașii plecați în Germania păstrează legătura cu locuitorii satului Livezile, unde vin adesea pentru a se întâlni și schimba păreri și opinii și pentru a organiza spectacole artistice.

sâmbătă, 26 august 2017

Și la școală ne putem juca – „vulcanii”

Prof. Iulia-Cristina ANI
Liceul Teoretic Constantin Romanu-Vivu Teaca

Profesorul de geografie, prin întreaga sa activitate, trebuie să realizeze două mari componente: pe de o parte informarea, transmiterea de cunoștințe, iar pe de altă parte, formarea, respectiv asigurarea condițiilor optime pentru dezvoltarea armonioasă a personalității elevilor. În privința rezultatelor școlare este demonstrat deja, că cea mai mare eficiență o are tratarea conținuturilor într-o manieră realistă, corelarea cu viața reală, cu nevoile cognitive si afective pe care le impune societatea contemporană. Elevul trebuie să fie partenerul profesorului în procesul de investigare a realității și este evident deci, că acest tandem nu poate funcționa dacă metodele de predare folosite nu sunt acordate cu metodele de învățare ale elevului.
Există o multitudine de metode moderne, care, îmbinate cu cele tradiționale, vin in sprijinul profesorului de geografie, care trebuie să fie o punte spre ceea ce va deveni elevul său. W. Shakespeare spunea: „știm ce suntem, dar nu ce vom deveni”.
Dintre numeroasele strategii moderne pe care profesorul de geografie le poate folosi in procesul instructiv-educativ, am ales să prezint in continuare o strategie bazată pe joc, joacă și concurs. Elevii au fost împărțiți pe grupe, fiecare grupă având sarcina să construiască din diferite materiale câte un vulcan.
Exponatele au avut fiecare diferite metode de declanșare a „lavei” sau a „erupțiilor”.
Concursul a avut o reacție pozitivă în rândul elevilor, toți elevii care au participat la concurs au fost notați, iar elevilor câștigători ai concursului li s-au decernat diplome.
Aprecierea exponatelor s-a realizat ținând cont de realismul și complexitatea lucrărilor.
Ținând cont de interesul mare ce l-a avut în rândul elevilor din clasele a V-a acest concurs, consider că obiectivele de bază, în special dezvoltarea creativității, stimularea potențialului intelectual al elevilor și totodată consolidarea cunoștințelor geografice au fost realizate.

Școala, Proiectul – metodă alternativă de evaluare – și Zilele Bistriței

Prof. Iulia-Cristina ANI
Liceul Teoretic Constantin Romanu-Vivu Teaca

„Se face mare efort pentru a căuta cele mai bune metode de predare..., un mijloc mult mai sigur decât toate acestea și care se uită întotdeauna este dorința de a învăța. Dați copilului această dorință, pe urmă... orice metodă va fi bună”.
J. J. Rousseau

În teoria și practica educației și instruirii, conceptul de evaluare a suferit de-a lungul timpului modificări semnificative: de la simpla verificare a cunoștințelor acumulate de către elevi și notarea lor de către profesor/învățător, la extinderea acțiunilor evaluative asupra proceselor de instruire; calității curriculumului școlar, pregătirii personalului didactic, până la elaborarea unui „model de evaluare managerial”, (global, optim, strategic).
Evaluarea tradițională tinde să fie înlocuită tot mai mult cu evaluarea alternativă, dialogată.
O metodă alternativă de evaluare este proiectul.
Pentru ca evaluarea unui proiect să fie cât mai obiectivă, trebuie avute în vedere câteva criterii generale de evaluare, criterii care țin de aprecierea calității proiectului (sau de calitatea produsului realizat) și de calitatea activității elevului (sau de calitatea procesului pe care l-a parcurs și a modului de prezentare).
În acest sfârșit de august, burgul Bistrița, a sărbătorit peste 700 de ani de la înființare. Am fost asaltați în presă, pe stradă, pe rețelele de socializare cu informații despre programele ce au avut loc în fiecare zi, cu diferitele locații unde au avut loc acestea, despre cât de reușită sau nereușită a fost această ediție a „Târgului Mare al Bistriței”. Mă întreb oare câți dintre bistrițeni cunosc un mic istoric al locului lor natal, prima denumire a localității, unde se află „piatra Cavalerului gotic”, ceasul solar, etc.
Ca profesor de istorie, încerc în fiecare an, atât în timpul Școlii Altfel, dar mai ales prin diferite proiecte să le inspir elevilor mei dragostea pentru locurile natale.
În cele ce urmează am propus un proiect – metodă alternativă de evaluare – ce poate fi folosit atât la clasele primare cât și la cele gimnaziale și de liceu, proiect intitulat – Bistrița (Nosa) – localitatea mea natală.

Tema Proiectului: Comunitatea locală
Subiectul: Bistrița-Nosa – Localitatea natală
Scopul: Lărgirea ariei cunoștințelor despre localitatea în care ne-am născut
Desfășurarea proiectului:
1. Faza inițială:
a) Istoricul orașului:
- Întemeierea așezării
- Epoca medievală
- Epoca modernă
- Perioada nefastă a Dictatului de la Viena
b) Așezare
c) Populație
d) Climă
e) Apele
f) Vegetația
g) Fauna
h) Monumente istorice reprezentative
i) Instituții importante
j) Personalități marcante care au trăit în orașul nostru
k) Tradiții și obiceiuri
l) Imagini din localitatea natală
m) Harta orașului
n) Planul cartierului sau al străzii în care locuiesc
2. Faza de pregătire și de concepere a proiectului:
a) Documentarea din cărți, reviste, emisiuni TV, internet, enciclopedii, biblioteca școlii
b) Consultarea adulților (cadre didactice, părinți, alți membrii ai familiei)
c) Prezentarea și prelucrarea primară a informațiilor
d) Selectarea informațiilor și alegerea formei de prezentare (sub formă de carte, pe suport de carton, pe o singură pagină de hârtie)
3. Faza finală:
a) Redactarea sub formă aleasă
b) Prezentarea proiectului în fața clasei 

Avantajele folosirii acestei metode sunt multiple: elevii sunt puși în situația de a acționa și de a rezolva sarcini în mod individual sau în grup, folosindu-și capacitățile cognitive, sociale și practice; oferă șansa de a analiza în ce măsură elevul folosește adecvat cunoștințele, instrumentele și materialele disponibile în atingerea finalităților propuse.

miercuri, 16 august 2017

NATURA și natura omului de a învăța

Psiholog Suzana DEAC

A învăța nu înseamnă să tocești fără cap cuvintele altora!
A învăța înseamnă a cunoaște, a ști, a descoperi împreună cu alți copii sau tineri înțelesul lucrurilor, secretul fenomenelor. A ști înseamnă a avea putere asupra unei preveniri sau schimbări privind mersul lucrurilor. A ști înseamnă a aplica legile care guvernează natura dar și tehnica, sociologia și pedagogia sau politica.
Natura ne învață tot dacă suntem curioși, dacă vrem să cunoaștem. În natură s-au descoperit cele mai multe lucruri: de la curentul electric până la legea gravitației, de la puterea focului și a apei până la folosirea multiplă a produselor naturii, cum ar fi lemnul, nisipul, minereul, sarea sau piatra. Cunoaștem lucruri finite, bine cuantificate, urmează să cunoaștem și lucrurile infinite cu ajutorul și contribuția generațiilor prezente și următoare.
Natura zilnic ne dă lecție. Ne slujește prin nenumărate feluri, cum ar fi hrana, apa, lumina, căldura, viețuitoarele, dar ea acționează cu putere în funcție de legile ei, pe care dacă omul nu le respectă, pe care dacă omul le transformă drastic în interesul lui, i se pare că natura se răzbună pe el, atunci când e vorba doar despre o necunoaștere sau o cunoaștere parțială a legilor naturii. Să luăm câteva exemple: inundațiile. Dacă nu respecți densitatea și eficiența pădurilor, ori, nu ai cum să atragi ploaia, ori, ploile produc alunecări de teren și strămutarea familiilor și a tragediei lor. Sau focul. Căldura exagerată produsă vara, datorită încălzirii globale, pacostea secolului prezent și a celor viitoare, care vor mai exista... dar fiindcă imaginația omului este limitat, iar percepția lucrând pentru prezent și viitorul apropiat, vorbim prea puțin la nivel global despre încălzirea universală, care ne afectează pe toți pământenii, indiferent de naționalitate, religie, sex sau rasă, indiferent de nivelul de civilizație sau venit pe cap de locuitor! Iată un teren aproape virgin de explorare: de ce se răzbună natura pe oameni? Fiindcă omul este limitat, are puteri limitate, face erori enorme în a exagera sau a minimaliza, sau și mai rău, de a nu lua în considerare puterea naturii.
Niciodată nu vom fi superiori naturii! Doar nouă înșine! Niciodată nu trebuie să aspirăm la a învinge natura ci la a-i cunoaște legile, tainele, în așa măsură, ca să facem un parteneriat agreabil cu o asemenea forță. Natura nu poate fi învinsă la ora actuală, fiind superioară omului. Ea este o entitate considerabilă care are puterea să se regenereze... nu și omul, care nu se renaște cu fiecare primăvară până la nesfârșit, doar până la sfârșit.
Pomul face lăstari, florile alte și alte rădăcini, dar cei mai mulți dintre ei rezistă prin ei înșiși. Copacii seculari. Florile perene. Iarba care mângâie picioarele zi de zi dacă te lași mângâiat. Poate zmeurul seamănă cu noi care are lăstari, generația care vine, pustiindu-se generația care o produse.

A învăța nu înseamnă tocirea unor cuvinte fără sens. Înseamnă cunoașterea mediului nostru în care trăim și a unuia care există deodată cu noi. Cunoașterea înseamnă forță, știință și zestre. Folosește-te de acest impuls natural!

luni, 7 august 2017

Apologie pentru ecologie

Prof. Dorina BUIA – coord. cerc de chimie exp.-ecologie
Clubul Copiilor Năsăud

Deși interacțiunea între organism și mediul în care trăiește ar trebui să existe în „zestrea genetică” a fiecărui individ, ,lucrurile nu stau deloc așa.
Din conceptul „evoluția omului în strânsă legătură cu natura”, parcă nu a mai rămas mai nimic.
Societatea umană s-a „decuplat” de sistemele naturale care îi asigură existența. Legătura omului cu natura a suferit schimbări dramatice în ultimele decenii, modificări care tind să se accelereze pe viitor. Astăzi vorbim de necesitatea protejării naturii și de necesitatea urgentă a formării unui comportament conștient față de valorile ecologice. Simptomele se pot vedea peste tot: de la erodarea masivă a cunoștințelor de bază a oamenilor despre natură până la schimbarea atitudinii față de natură (indiferența și nepăsarea sunt doar două dintre atitudinile în răspândire).
Trebuie necondiționat să facem ceva!
Trebuie să generăm atitudini pozitive față de natură, să reconectăm sistemul uman la un sistem de valori care să cuprindă natura cu dinamica și complexitatea ei.
Și începutul nu este nicăieri altundeva decât în copii, iar datoria noastră, a adulților, este să-i învățăm să se transforme în ființe rațional-afective, dominate de principii, legi și norme sănătoase și veridice.
Copilul încă din cea mai fragedă vârstă întreabă și manifestă o mare curiozitate. La aceste întrebări membrii familiei dau răspunsuri după nivelul de instruire și experiență, dar forma organizată de cunoaștere a mediului este școala.
„Natura și educația sunt asemănătoare căci educația transformă omul și prin această transformare creează natura” (DEMOCRIT)
În acest context dascălilor le revine sarcina și obligația de ai învăța pe copii să înțeleagă și să iubească natura, să-i pătrundă tainele și să o protejeze, să urmărească formarea și dezvoltarea conștiinței ecologice a fiecăruia dintre ei.
Cunoștințele despre ecologie în școală trebuie prezentate într-un mod atractiv, accesibil și experimental, in demersul didactic al activităților. Impactul deosebit este atunci când temele cu caracter ecologic se desfășoară în mediul natural, în afara clasei. Copiii trebuie să perceapă „spațiul viului”, să participe la luarea unor decizii și atitudini. De exemplu: adevărul ciclului natural al unei plante „plantele răsar, trăiesc și mor lăsând semințe pentru următoarea generație de plante”. Această informație ar putea să o treacă prin filtrul propriei opinii: dacă solul, aerul și apa sunt poluate acest ciclu va fi distrus, iar planta nu va reuși să ajungă la maturitate și semințele nu vor mai rodi.
Lucrurile simple fac minuni! Fără fraze complicate, fără concepte prea elaborate, aceste semințe, copiii, vor rodi la rândul lor. Nu putem veni în fața lor cu un arsenal de definiții și statistici. Nu așa îi vom câștiga de partea noastră. Ei vor să „palpeze” ceea ce le spunem, să se convingă singuri de consecințe, să fie responsabili și să participe la luarea de decizii.
Educația ecologică a fost introdusă în Curriculumul național ca materie opțională abia în 2007, cu o întârziere de aproximativ un deceniu față de primele proiecte educaționale dezvoltate în sectorul nonguvernamental. Denumirea este de „educație ecologică și de protecția mediului” și se aplică în învățământul preșcolar, primar și gimnazial.
Logica introducerii educației ecologice în școli a fost una cu bătaie lungă. Astfel copiii dobândesc la școală noțiuni pe care acasă le împărtășesc membrilor familiei și toți împreună iau o atitudine de a menține mediu înconjurător lor cât mai curat și nepoluat.
Din păcate cu toată diversitatea impresionantă de materiale didactice de abordare a ecologiei în școli, nu s-a ajuns la un rezultat mulțumitor. Mai există râuri tapetate cu peturi și nu numai, locuri destinate agrementului dar împânzite de gunoaie etc.
Concluzie: Procesul de conștientizare ecologică este prea lent. Există o „verigă slabă” în lanțul ecologic: unitatea factorilor de decizie.
Într-adevăr s-au făcut progrese dar se pierde timp prețios care este ireversibil. Există proiecte, programe și acțiuni naționale adresate tuturor cetățenilor, dar caracterul de voluntariat, din păcate înțeles greșit, nu sensibilizează pe toți oameni și nu se realizează o societate curată pe termen lung.
Calendarele activităților educative extrașcolare la toate nivelele: locale, județene, regionale sau naționale, au secțiuni întregi de proiecte și concursuri ecologice și de protecție a mediului înconjurător și în fiecare an se finalizează cu premii și diplome, ceea ce demonstrează preocuparea permanentă în acest domeniu, dar o dată cu încheierea concursului sau proiectului se încheie și etapa de educație ecologică. Există aceste „rupturi” care fragmentează procesul permanent și global de rezolvare a problemelor ecologice și de aceea ai și impresia că de fiecare dată o iei de la început. Este ca și cum am clădi o casă frumoasă și arătoasă dar toți pereții sunt paraleli și nu putem da forma finală de cămin primitor și curat.
De ce?
Se pare că lipsește o motivație materială reală și națională. Să nu uităm că trăim într-o lume a consumului, a nevoilor materiale imediate începând de la cei mici.
Exista o vreme când fiecare copil din România aduna și spăla sticle și borcane de diferite dimensiuni și le valorifica la orice magazin alimentar.
Astăzi cu varietatea de materiale refolosibile nu există un program național bine stabilit, funcțional și permanent, adresat în primul rând copiilor care să-i motiveze să-și pună în aplicație noțiunile de ocrotire a mediului înconjurător dar totodată să-și realizeze și un venit propriu printr-o muncă cu un scop precis și lăudabil.
În concluzie suntem pe drumul cel bun, dar am ales o cale întortocheată. Obținem rezultate deosebite, dar copiii sunt cei care ne taxează cel mai repede și pe care noi adulții îi dezamăgim când de fapt ar trebui să fim exemple și modele.
Modul de prezentare a cunoștințelor de ecologie în școli ar trebui cunoscut de toată lumea, să existe activități practice la care să participe și părinții sau alți membri din familia copiilor, astfel încât impactul să fie larg și de durată.
Un mod concret de predare a ecologiei nu am realizat, dar materialele studiate ca bibliografie în vederea realizării acestui material sunt în măsură să satisfacă orice tip de abordare pe care ar dori cineva să-l desfășoare.

Bibliografie: