Prof. Iulia-Cristina
ANI
Liceul Teoretic Constantin Romanu-Vivu Teaca
Vechi sat săsesc, care poartă arhitectura
specifică (case masive cu porți înalte), Livezile respiră încă aerul patriarhal
al trecutului. Biserica fortificată din centru, foarte bine conservată, tronează
impunătoare peste așezarea din care sașii au plecat.
Comuna Livezile este arondată județului Bistrița-Năsăud așezată în partea
de nord – est a Depresiunii Colinare a Podișului Transilvaniei și anume în
Depresiunea Livezile-Bârgău, zona circumscrisă subunității de relief „Dealurile
si depresiunile Bistriței – curs inferior al Bistriței ardelene”.
Ambientul natural al localității Livezile este constituit din coline,
platouri și lunca Bistriței, forme de relief deosebit de plăcut armonizate fapt
ce justifică constituirea și dezvoltarea ei seculară și care de câteva secole a
fost un adevărat creuzet al culturilor și al civilizațiilor locale (românești) și
coloniale (săsești).
Prin Pasul Tihuța care traversează Munții Bârgăului (din Carpații
Orientali) se face legătura între Ardeal și Moldova. Acest drum a fost mult
folosit în Evul Mediu și până astăzi pentru a favoriza legăturile de comerț
între cele doua zone geografice.
Localitatea Livezile și alte localități limitrofe (Josenii Bârgăului la est
și municipiul Bistrița la vest) se află situate de-a lungul acestui drum de
acces între cele doua zone (Transilvania și Moldova). În partea de sud
localitatea Livezile se limitează de comuna Cetate, iar în partea de Nord de
comuna Feldru.
Aflat la 8 km amonte de orașul Bistrița, pe malul drept al Bistriței
ardelene, satul Livezile este reședința comunei Livezile, județul Bistrița-Năsăud;
este traversat de la vest la est de drumul european ce leagă Cluj – Bistrița –
Vatra Dornei. Administrativ are în componență satele Livezile, Dorolea, Cușma,
Dumbrava și Valea Poienii.
Istoria societății omenești de pe aceste meleaguri se încadrează în istoria
zbuciumată a Transilvaniei și a României. S-au succedat de-a lungul istoriei
toate orânduirile sociale cunoscute, acumulându-se o bogată civilizației
materială și spirituală. Zona geografică se încadrează în județul Bistrița –
Năsăud și a oferit condiții dintre cele mai prielnice vieții și activității
umane.
Pe teritoriul localității s-au descoperit urme ale
activității umane datând din epoca pietrei șlefuite, a bronzului și din
perioada daco-romană, care se remarcă printr-un fort recent descoperit pe
terasa din partea estică.
„Pământul ardelenesc, pecetluit așa de vădit în chip cultural, prin sârguința
săsească nu poate fi prea îngust pentru 210000 de oameni, care reprezintă
cinste, muncă, economie și simț pentru dreptate și adevăr” – aprecia Nicolae
Iorga în 1919. Cuvintele sale erau o justă recunoaștere a imensei contribuții
adusă de sași la ridicarea culturală si materială a Transilvaniei.
Colonizarea populației germane în zonele Satu Mare, Rodna, Bistrița și
Reghin se constituie în primul implant german organizat în Transilvania în timpul
regelui ungar Geza al II-lea (1142-1162).
Sașii din N-E Transilvaniei, respectiv zona Bistrița
– Reghin, provin în primul rând din văile Moselei, care atunci aparțineau
Principatului de Luxemburg, precum și din partea de N-V a Lorenei. Dovada cea
mai clară este însuși numele celui mai important oraș întemeiat de aceștia în
N-E Transilvaniei, Bistrița, care până la 1285 s-a numit Nösén, iar ținutul
bistrițean Nösnergau sau Nösnerland denumiri păstrate până astăzi în literatura
istorică de limbă germană.
Cea mai veche atestare documentară datează din 24
februarie 1311 când regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, dăruiește lui Ioan,
fiul lui Geubul din Bistrița o moșie pentru faptele de credință și slujbele
vrednice de răsplată, „.... ce ni le-a făcut și adus cu toată ardoarea credinței
în multe făptuiri și treburi ale noastre, i-am dat și hărăzit lui și
printr-însul moștenitorilor lui și urmașilor moștenitorilor lui o moșie numită
Pettendorf (așezare dispărută sau poate vatra veche a satului Rusu Bârgăului)
aflătoare între Livezile (Iaad) și munți, în ținutul Bistriței, care este
pământ regesc și ține de dreptul nostru de danie, dimpreună cu toate folosințele,
și cele ce se țin de ea, ca s-o stăpânească și s-o aibă în pace și liniște pe
veci făgăduindu-i că, îndată ce ne va fi adus înapoi cele de față, îi vom
întări prin scrisoarea noastră privilegiată dania pe care i-am făcut-o.”
Transilvania se eliberează de sub suveranitatea turcă și
în 1691 devine ținut al coroanei împăratului austriac. Livezile aparține din
1688 Imperiului Austriac. În 1691 prin Diploma leopoldină au fost recunoscute,
printre altele, toate donațiile și privilegiile populației săsești, dar cu
toate acestea contribuțiile pentru magaziile imperiale nu numai că nu
încetează, ci cresc în mod nemăsurat.
Sub domnia împărătesei Maria Terezia (1740-1780), Valea Rodnei și în 1778 și
Valea Bârgăului au fost anexate noii granițe militare transilvane, care a
existat până în 1852. Năsăudul a devenit sediul statului major al celui de Al
Doilea Regiment Valah de Infanterie Grănicerească.
Formarea și echiparea, finalizată până în 1766, a
regimentului românesc de grăniceri înseamnă printre altele și o mare apreciere
pentru populația românească din Transilvania. Astfel nu e deloc întâmplător că
în perioada următoare comuna Livezile (la fel ca Pintak/ Slătinița și
Mettersdorf/ Dumitra) a fost mereu dezavantajată în procesele de hotar cu
satele românești din zona frontierei militare.
În luna mai a anului 1838 un groaznic incendiu s-a dezlănțuit
în Livezile, pârjolind până în temelii cea mai mare parte a caselor –
construite preponderent din lemn. Această nenorocire a fost atât de mare, încât
din partea guvernării s-a ordonat o colectă de pomeni. Un alt mare incendiu a
avut loc în anul 1863 tot în luna mai în urma căruia sunt distruse 14 construcții
de locuit și 34 de construcții gospodărești din Livezile. Se pare că aceste
incendii izbucneau deoarece la acea vreme casele erau acoperite cu paie.
Compromisul austro-ungar din 1867 și politica de asimilare a minorităților
promovate de guvernul de la Budapesta, îi fac pe sașii ardeleni pentru prima
dată în existența lor de peste 700 de ani să se simtă amenințați în ființa lor
etnică.
Fiind amăgiți de politica nazistă, după cel de-al doilea război mondial (14
septembrie 1944), sașii de pe aceste meleaguri, și-au părăsit gospodăriile și
s-au refugiat în Germania de unde au revenit în luna mai a anului 1945.
În această perioadă, când sașii erau plecați, multe familii refugiate din
alte zone s-au stabilit pe teritoriul satului. Pământurile marilor grofi, în
urma reformei agrare (1945), au fost împărțite țăranilor săraci. Astfel fiecare
familie a fost împroprietărită cu 8 iugăre de pământ în timpul guvernului
condus de dr. Petru Groza.
Într-un dicționar al comunelor din Transilvania și Banat figurează plasa
Iad cu reședința la Bistrița de care aparțineau 22 localități rurale. Odată cu
reforma administrativă din anul 1949 se constituie comuna Unirea de care aparțineau
statele Iad, Slătinița și Dumbrava. Începând cu anul 1956, Unirea devine
cartier al orașului Bistrița iar Iad-ul se constituie într-o comună cuprinzând
satul Slătinița și Dumbrava. Din anul 1968 satului Iad i se schimbă denumirea
în satul Livezile, probabil datorită suprafețelor întinse ocupate cu livezi de
pomi fructiferi ce se află în jurul localității. În același an se formează
actuala comună Livezile cu satele aparținătoare: Livezile, Dorolea, Cușma,
Dumbrava și Valea Poienii.
Între anii 1970-1989 tot mai mulți locuitori sași
au început să plece în Germania, iar astăzi mai sunt circa 18 persoane
căsătorite cu români formând familii mixte. Sașii plecați în Germania păstrează
legătura cu locuitorii satului Livezile, unde vin adesea pentru a se întâlni și
schimba păreri și opinii și pentru a organiza spectacole artistice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu