Recenzie Alina Pamfil

Prof. Anda LAZAR,

Liceul Teoretic „Constantin Romanu-Vivu” Teaca

Cartea Alinei Pamfil, Eseul, o formă a neliniștii, apărută la Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000, abordează problematica eseului și a locului său în spațiul literaturii, făcând apel la diferite concepte și imagini fundamentale din teoria și critica literară, cu ajutorul cărora să se fundamenteze în mintea cititorilor tipologia genului eseistic.

Volumul este o culegere de texte esențiale pentru definirea și închegarea tipologiei eseistice, precum și o încercare de recuperare a tuturor locurilor comune fundamentale din literatura universală aparținând acestei specii.

Esența eseului, potrivit autoarei, o reprezintă dorința lui Michel de Montaigne de a „naturaliza arta” sau aceea a lui Roland Barthes de a fi în cultură, „sălbatic fără cultură”, eseul născându-se din utopie, deziluzii și neliniști.

Eseul este portretizarea unei anamneze dificile, posibile doar într-o mică măsură, fiind textul celui inițiat și crescut în aceste legi, a celui care le știe secretele și este familiarizat cu silen, a celui care încearcă să-și amintească, fundamental fiind pentru acest segment mitul uciderii lui Marsyas și a ștergerii memoriei sale.

Genul eseului estompează liniile de separare ale domeniului culturii și pune la încercare adevărul și formele întrupate de acesta, fiind încercarea utopică de a reda lumii noastre puritatea și firescul.

Autoarea Alina Pamfil mai punctează ideea că eseul deschide și o zonă a neliniștii generice, ambiguitatea, dinamica și deschiderea, caracteristicile sale fundamentale, nemaiputând fi exprimate în totalitate.

Genul eseului reprezintă un tip de discurs care întreține o „conversație” cu toate instanțele literaturii și lecturii, fiind definit de modalitatea în care se regăsesc în el formele canonice.

Autoarea subliniază faptul că eseul conține o poetică proprie, are o structură dinamică și deschisă, precum și faptul că întreține un „dialog” cu cititorul, reprezentând tendința de a conferi rigidului plasticitatea.

În cuprinsul volumului sunt vizibile două raportări ale unor autori la genul eseului, anume faptul că, pentru Réda Beusmaïa, eseul este un spațiu-matcă, locul unde toate genurile se întâlnesc și comunică între ele, iar pentru Michel Beaujour este un tip de discurs care oglindește aspirația spre genus universum.

Eseul având dimensiuni lirice si epice, aspect dialogat, aflându-se în proximitatea scrisorii și dialogului filosofic, în spațiul formelor deschise, dimensiunea sa dialogată portretizează faptul că întregul său discurs poate fi văzut ca și un răspuns dat unei interogații (prezența întrebării poate fi facultativă), ca o interogație devenită o problemă, ca un răspuns ce presupune existența altor răspunsuri, precum și ca un răspuns dat unei întrebări pe care niciun alt răspuns nu o mulțumește.

Eseul transcrie o interpretare, dar subiectul și viziunea folosite sunt complet diferite, fiind o operă de autor, un discurs de gradul I.

Eseul, potrivit viziunii autoarei, este un discurs critic plin de literaritate sau o literatură transformată în discurs critic, cuprinzând zone de indeterminare (care pot fi umplute), articulații imprecise (este posibilă recorelarea imaginilor, reflecțiilor) și serii incomplete (ce pot fi continuate cu fiecare lectură), fiind o expresie a unei evadări în afara granițelor culturii, o opțiune pentru un dialog solitar și nemijlocit.