Prof. Anda LAZAR,
Liceul Teoretic „Constantin
Romanu-Vivu” Teaca
1. Definiție; trăsături și funcții specifice:
Conform DEX, interviul reprezintă o „1) Convorbire în decursul căreia un jurnalist pune întrebări
unei persoane asupra unui subiect cu intenția de a publica în presă sau de a
difuza la radio, televiziune această convorbire. 2) Textul unei astfel de
convorbiri (publicat în presă sau difuzat la radio, televiziune). /<engl.,
fr. Interview”.
Acesta este o specie jurnalistică de mare impact în practica de zi cu
zi, conturând modele de raportare la societate și la realitatea imediată,
fiind, în practica didactică, un aspect care trebuie învățat și exersat în
cadrul orelor de limbă și comunicare.
2. Elaborarea unui interviu:
Demersului jurnalistic care trebuie urmat în cadrul învățării și
aprofundării interviului, validat de practica ziaristică, impune în conturarea
acestuia etapele:
a) alegerea temei și a interlocutorului;
b) documentarea;
c) pregătirea întrebărilor;
d) realizarea;
e) redactarea.
Respectarea etapelor de elaborare asigură, din punct de vedere tehnic, așezarea
acestuia în parametri normali.
Întrebările într-un interviu trebuie:
- să nu se refere la domenii cunoscute ziaristului.
- să nu aibă caracter general.
- să nu fie puse mai multe deodată.
- să nu fie lungi.
- să nu fie directe.
- să nu sugereze răspunsul.
- să nu fie ipotetice, etc.
Intervievarea propriu-zisă urmează două
tehnici generale:
- prima reprezintă lipsa preliminară de
întrebări şi a planului de dezvoltare al interviului, pregătit dinainte. Tehnica
este proprie interviului care urmăreşte obţinerea de informaţii. - cea de a
doua (sau tehnica înlănţuirilor logice) constă în lansarea unor întrebări bine
documentate, care vor fi completate în timpul discuţiei cu alte întrebări,
adaptate la mersul dialogului, la conţinutul şi calitatea răspunsurilor date de
intervievat. Această tehnică este folosită mai ales în interviurile care urmăresc
obţinerea de opinii.
Există cinci modalităţi de abordare a
subiectului în discuţie:
- interviul-pâlnie (plecând de la general înspre
particular):
- interviul-pâlnie inversată (dezvoltându-se
de la particular înspre general);
- interviul cu ordine mascată (în care
ziaristul folosește întrebări la care interlocutorul său poate răspunde ușor,
pentru a ținti apoi întrebările mai dificile și răspunsurile aferente, de care este
cu adevărat interesat);
- interviul de tip liber (în care întrebările
sunt condiţionate de conţinutul şi logica răspunsurilor date).
3. Tipuri de interviu
Școala jurnalistică franceză inventariază
cinci posibile tipuri:
- interviul-relatare, interviul-mărturisire,
interviul de opinie, interviul de analiză şi interviul-portret.
Școala jurnalistică americană adaugă tipurile
de interviuri:
- explicative, justificative, directive,
ipotetice, alternative şi coordonative
Școala jurnalistică românească, pentru
clasificarea de tip intern a interviului, propune dihotomia:
- scopului şi a specificului implicării
jurnalistului la interviu.
În funcţie de scopul urmărit, principalele
tipuri de interviu practicate sunt:
a) interviul informativ - realizat din
obligaţia jurnalistului de a prezenta publicului său informaţii legate de un
eveniment de actualitate, acesta achiziţionând, în principal, fapte. Acest
interviu răspunde întrebărilor: Cine? Ce? Când? Unde?.
b) interviul de opinie - adună opinii,
aprecieri legate de diferite subiecte, puncte de vedere ale intervievatului, fiind
interviul judecăţilor de valoare.
Acesta răspunde, cu precădere, întrebărilor:
Cum? şi De ce?.
În cazul acestui tip de interviu, orice
opinie are drept de existenţă, dar nu orice opinie are dreptul să fie mediatizată.
c) interviul-portret – este explicit
formativ și propune publicului modele de comportament în mediul social,
prezentând publicului personalităţi exemplare, gânduri, fapte, stări de spirit.
În funcţie de specificul participării
ziaristului la interviu, principalele tipuri de interviu practicate sunt:
a) interviul propriu-zis, în care rolul
ziaristul pune întrebările de care publicul său este interesat (cum ar fi
prezentarea datelor exacte ale unui eveniment semnificativ din viața socială,
etc.)
b) convorbirea, în care, pe lângă întrebările
adresate conlocutorului , ziaristul se implică într-un schimb de idei cu
invitatul său, prezentând argumente pro sau contra sau care aduc completări afirmaţiilor
prezentate.
c) interviul-colectiv (sau masa rotundă), în
care ziaristul are ca și invitați doi sau mai mulţi conlocutori, pentru a putea
clarifica, din unghiuri de vedere diferite, un subiect actual.
Clasificările interne ale interviului au, în
primul rând, caracteristici didactice, deoarece, în practica de presă efectivă,
un interviu reuşit îmbină, în proporţii diferite, mai multe tipuri de interviu.
4. Relaţia ziarist - intervievat
Aceasta este urmărită din cel puţin trei
puncte de vedere.
Primul ar fi cel al comportamentului, al relaţiei
din timpul interviului. Faţă de invitatul la dialog, ziaristul trebuie să fie
ca și un amfitrion.
In cea de a doua perspectivă a acestei relaţii
binom ziarist-interviu este suspus spre analiza codul deontologic jurnalistic.
Ziaristul se identifică cu publicul său şi îşi asumă interesele sale, privindu-și
interlocutorul ca pe o sursă de informaţie. Un aspect esențial, care este legat
tot de deontologia profesională jurnalistica, este evitarea punerii de întrebări-capcană
și realizarea citarii cu extrema acurateţe a celor spuse de interlocutor.
A treia perspectivă de considerare a
relației ziarist-intervievat este cea a eficienţei, ea măsurându-se în
cantitatea şi calitatea informaţiei obţinute de ziarist de la invitatul său.
Preocuparea jurnalistului trebuie să fie
valorificarea interlocutorului, în numele publicului. Interlocutorul nu trebuie
întrerupt la fiecare pas, ci trebuie lăsat să își prezinte punctele de vedere,
dar ziaristul trebuie să fie cel care controlează dialogul, nelăsându-şi
conlocutorul să se abată de la subiectul interviului. De asemenea, jurnalistul trebuie
să fie atent la forma pe care o va lua discursul invitatului său, având grija
de modul in care acesta va fi redactat.
5. Concluzii:
Demersul jurnalistic didactic, prezentat în
cadrul acestei abordări, reprezintă o taxonomie utilă în abordarea orelor de
limbă și comunicare consacrate învățării și exersării interviului, acesta
reprezentând o strategie eficientă de îndrumare a elevilor și atenției acestora
înspre un subiect actual, plin de surprize și elemente de apropiere față de
societatea în care aceștia se dezvoltă.
Bibliografie:
Capelle, Marc. Ghidul
jurnalistului. București: Editura Carro, 1996.
Coman, Mihai. Manual de jurnalism.
Iași: Editura Polirom, 1997.
Pamfil, Alina. Limba și
literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise. Ediția a IV-a.
Pitești: Editura Paralela 45, 2007.
—. Studii de didactica
literaturii române. Cluj-Napoca: Casa Cărții de Știință, 2006.
Șerbănescu, Andra. Cum se scrie
un text? Iași: Editura Polirom, 2001.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu