Portretizarea suferinței eului și a cosmosului în lirica eminesciană

Prof. Anda LAZAR,

Liceul Teoretic „Constantin Romanu-Vivu” Teaca

Opera poetică a lui Mihai Eminescu, întinsă pe o perioadă de 17 ani, cuprinde elemente din trei generații literare, si anume pașoptismul, romantismul retoric francez, evoluând înspre postpașoptismul românesc, care se conturează, de fapt, prin creația sa, atingându-și apogeul. În anii de final ai poeticii eminesciene se depășesc structurile fixe ale romantismului, accentul mutându-se înspre poetica postromantică, înglobând o viziune tragică asupra lumii.

În panoplia temelor și motivelor poeticii eminesciene, Cosmosul și trecerea ireversibilă a timpului se definesc ca și aspecte importante, modelele cosmologice fiind modele teoretice, ipotetice ale Universului.

După cercetătorii J. Merleau-Ponty și B. Morando, există trei etape ale modelelor cosmologice:

1. Cosmologia antică – conturată de viziunea unui univers sferic.

2. Universul conceput ca și mecanism – schițat după fizica newtoniană. Mai este cunoscut și sub denumirea de modelul lui Kant și Laplace.

3. Modelul cosmologic – schițat după teoria lui Einstein.

Definitorii pentru opera eminesciană sunt modelele platonician și kantian.

În viziunea platonică, Cosmosul este un corp perfect, o sferă închisă, conținând mai multe sfere concentrice (zece sau șapte). În centru se afla Pământul sau sâmburele de foc al lumii, sferele fiind orbitele planetare, iar sfera exterioară este sfera stelelor fixe.

Conform cu gândirea lui Platon, axa sferelor concentrice e o coloană de lumină, fusul necesității. Pe fiecare orbită planetară există câte o sirenă (de fapt, șapte sirene), fiecare având sunetul său caracteristic. Din combinația acestora rezultă muzica sferelor. Universul este de tip muzical și este viu, e o ființă creată de Demiurg după legile matematicii, iar legea sa este tot matematică.

Ca și tip de spațiu, universul platonician este unul grupat în jurul unui punct din care crește o axă. După Mircea Eliade, este un tip de spațiu potrivit gândirii mitice, grupat în jurul lui axis mundi, iar locul unde axa intersectează pământul este un omphalos. Axa lumii unifică nivelul existenței sacre cu acela al existenței profane, omphalos fiind, pentru mitici, punctul realității absolute.

În cazul gândirii platonice este vizibilă o intuiție antropocentrică a lumii și un univers antropocentric, însă, în contrapartidă, modelul kantian oferă un univers infinit, conținând o pluralitate de lumi, unde fiecare se naște și moare. Universul luat în întregul său e nemuritor, doar părțile fiind muritoare. În modelul kantian, perspectiva antropocentrică dispare, iar ființa umană e doar o întâmplare. Locul Demiurgului matematician e luat de un mecanician, situat impersonal și confundat cu Legea.

Ambele modele sunt ipostaze ale unui Univers imaginat din prisma unor teorii, iar cititorul aderă, conștient sau nu, la unul dintre acestea, imaginându-și-l. Însușirea unui model cosmologic adoptiv nu reprezintă o categorie esențialmente conștientă, ci una a subconștientului uman, indicând o opțiune pentru un anumit tip de Univers.

Romantismul reactivează în subconștient modelul platonic, iar Mihai Eminescu îl adoptă, ducând la limită gândirea poetică pașoptistă, regăsind o motivare internă a alegerii făcute în subconștient, iar poezia pașoptistă își regăsește propriile motivații.

Mihai Eminescu a înglobat în poetica sa structura internă românească, precum și vasta cultură și filosofie universală (indiană, greco-latină, germană), acestea ajutându-l să materializeze abstractul în imagini simbolice, poetice, soluționând problema spinoasă a oricărei literaturi, anume limbajul și crizele succesive prin care acesta trece.

Filosofia lui Schopenhauer a influențat poetica eminesciană, în special în perioada în care contradicția dintre idei, idealurile, tipurile de civilizație, precum și o nouă raportare la divinitate, scoțând în lumină teme reprezentative, cum ar fi figura geniului, trecerea ireversibilă a timpului, nașterea universului etc.

Fidel romantismului, Mihai Eminescu va încerca să dea contur alterității, va construi adevăruri iluzorii, unde se întâlnește pierderea coerenței sinelui, iar umbra devine instrument al uciderii ființei.

Portretizarea temelor cosmosului și suferinței eului poetic pot fi observate în două texte importante, Scrisoarea I și Odă (în metru antic).

Scrisoarea I face parte din ciclul de cinci poeme antume ale lui Mihai Eminescu. Inițial, ciclul trebuia să aibă altă ordine decât cea publicată în ediția finală a operei, de-a lungul anului 1881 (pentru primele patru scrisori), în revista Convorbiri literare. Este publicată la 1 februarie 1881 și este o renumerotare a Scrisorii III („Când cu gene ostenite...”), însă în edițiile și referințele critice a rămas cu numerotarea dată la apariția în Convorbiri literare.

Critica se află în unanimitate când situează poemele între marile antume ale creației din perioada de maturitate a poeticii eminesciene, acesta polemizând, cu ajutorul acestora, mai mult decât a făcut-o prin alte opere, ținta lui fiind contemporanii săi, epoca literară, controversele din jurul Junimii și a direcției noi, operele fiind niște valori cu o adresare extrem de clară.

Scrisoarea I – în primele sale variante – datează din anii când Mihai Eminescu era student la Berlin, în ea regăsindu-se elemente convergente cu poemul Memento Mori, Rugăciunea unui dac, dar și cu a traducerii Imnului vedic al creației, precum și ale religiei vechilor indieni.

La nivel formal, opera apare ca având versurile de 16 silabe (opt trohei) sau 15 silabe (șapte trohei și o silabă finală tonică), distribuția nefiind „controlată de vreun principiu formal, dar având o structură formală perfect adecvată spiritului care însuflețește aceste poeme”. (Ioana Both apud P. Creția).

În cadrul poemului se poate observa preferința lui Mihai Eminescu pentru antiteză, ca și o figură de construcție și ca modalitate de structurare a viziunii asupra cosmosului, timpului și a subiectului liric. Centrală în această antiteză este tensiunea ireductibilă a celor doi termeni aflați în simetrie.

Ceea ce unește este contrastul, văzut de P. Creția ca fiind generator și definitoriu. Antiteza Scrisorii I se conturează între deșertăciunea lumii și atotputernicia morții și între puterea geniului și soarta acestuia în lume.

Opera însumează un alt tip de scenariu romantic pentru desfășurarea Ideii, pentru temele și ideile fundamentale ale poeticii eminesciene din perioada de maturitate, ilustratoare fiind „universul cosmic, istoria lumii, poezia și iubirea”. (Ioana Both apud P. Creția).

Romantismul captează tocmai confruntarea acestor opoziții, iar Mihai Eminescu satirizează nu numai toate temele definitorii din propria creație, ci și subiectul poetic, poemul fiind adresat eului liric, tocmai pentru a-și oglindi adevărata identitate și pentru a-l ajuta să se definească.

Scrisoarea I reprezintă una dintre creațiile majore ale sfârșitului de romantism european, urmând în șirul logic dispariția subiectului (și a divinității), „prezența-absență a postromantismului literar modern”.

Pe lângă portretizarea cosmosului în poetica eminesciană, tema suferinței geniului și a incompatibilității sale cu lumea devine o idee recurentă, așa cum se poate observa în poezia Odă (în metru antic). Oda lui Eminescu nu este deloc retorică şi convenţională, este patetică, nostalgică şi deosebit de dureroasă.

Poetul menţine câteva elemente intacte, printre care atitudinea nostalgică, motivul mantiei şi fiinţa de excepţie. Atitudinea nostalgică creionează atmosfera lirică, putând fi definită ca un mod de a fi romantic, simbolizând nevoia de a corecta realitatea.

Odă (în metru antic) este construită în antiteză, Eminescu suprapunând cele două planuri de exprimare ale umanului, cel al echilibrului datorat contemplării universului: „Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,/ Ochii mei ´nălţam visători la steaua/ Singurătăţii” şi cel al existenței la limita epuizării, a arderii energiei vitale: „De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet/ Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări”. Motivul mantiei împărăteşti apare iniţial ca semn al regalității, iar ulterior devenit semnul poetului însingurat.

Textul odei se grupează în jurul primului vers: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”, șocant prin formulare şi conţinut. Poetul invocă o vârstă îndepărtată a tinereţii, când moartea nu reprezenta un subiect de reflecţie sau de învăţare (experienţa fundamentală va deveni cu timpul o adevărată şcoală a muririi), iar singurătatea era asociată cu reveria, cu seninătatea, cu aşteptarea, cu încrederea.

Primele strofe ale poeziei sunt marcate de timpul trecut al verbelor, însă următoarele trec acţiunea în prezent. Versurile exacerbează suferinţa individuală, proiectată în universal prin aspiraţii de ordin mitologic. De la starea de dinaintea despărţirii de sine, când privirea era îndreptată înspre cosmic, prin suferinţă eul şi-a coborât privirea în moarte, învăţând să trăiască.

Imposibilitatea de a-și stinge focul interior relevă dezechilibrul fiinţei eului, ruperea echilibrului interior. Următoarele versuri sugerează faptul că nimic nu-l mai poate salva de la cumplita ardere care a cuprins până în straturile cele mai adânci existența alienată de sine: „ De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,/ Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări...”

Poetul (eul superior) nutreşte speranța că ar putea renaşte din propria-i cenuşă (asemenea păsării Phoenix), că ar putea să zboare înspre sfere, într-un timp primordial, încercând să se smulgă din agonie, pentru a-și regăsi echilibrul.

Cursul eului între viaţă şi moarte este schițat de două verbe: „a învăţa” şi „a muri”, cel din urmă desăvârșind călătoria personajului în plan terestru. „Nepăsare tristă”, expresie a atitudinii apolinice, face trimitere la condiția „nemuritoare şi rece” a Luceafărului.

Poemul se încheie cu dorinţa apăsătoare de regăsire a sinelui (eului): „Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă”, versurile sugerând o recăpătare a identităţii, însă indiferenţa va realiza miracolul restituirii eului pierdut şi regăsirii păcii. În ipostaza sa de geniu, poetul, deşi fiinţă efemeră, tânjeşte după o existenţă eternă.

În lirica eminesciană, subiectul se înfățișează ca fiind „doar un instrument-oglindă în care divinitatea informă ajunge la cunoașterea de sine, își satisface «dorul» care a determinat-o sa creeze universul. Grandoarea absolută a spiritului și nimicnicia himerică a ființei se întâlnesc în condiția umană, a cărei expresie supremă – și suprem ironică – este cea a genialității”. (Ioana Em Petrescu, 2000).

Bibliografie:

Petrescu, Em. Ioana – Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti, Editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 1989.

Petrescu, Em. Ioana, Both, Ioana – Cursul Eminescu, 1991.

Petrescu, Em. Ioana – Modele cosmologice şi viziune poetică, Editura „Minerva”, Bucureşti, 1978.

Teutișan, Călin – Textul în oglindă. Reflexii ale imaginarului eminescian, Editura „Biblioteca Apostrof”, Cluj-Napoca, 2006.