luni, 5 iulie 2021

Scurtă introducere în educația pentru drepturile omului și curriculum modern

 prof. Gabriel MUREȘAN-CHIRA,
Școala Gimnazială Specială, Centru de Resurse și Documentare privind Educația Incluzivă/Integrată, Cluj-Napoca

 

Odată cu modificările curriculare naționale și în special cu modificarea curriculum-ului la nivelul Uniunii Europene, s-au sesizat anumite tendințe de conținut, nuanțate discret, ca mai apoi, acestea să devină secțiuni, capitole, strategii și metodici în cadrul procesului didactic, aspect sesizat în majoritatea statelor U.E. Și la ce aspecte facem referire? Un prim aspect este acela că structurile curriculare europene dar nu numai, nu sunt structuri dominate de rigorism ci dețin flexibilitate ce depinde pe de o parte de modificările structurale a societății respective, de reorganizarea valorilor, de noi cerințe în educație, de modernizarea curriculum-ului, de impactul noilor cadre didactice asupra conținuturilor curriculare, de dinamica societății, de dinamica pieței muncii, de adaptarea curriculară pentru beneficiarii educației. Pe de altă parte, această tendință progresistă se încadrează în baza structurilor de conținut, dar atinge și alte domenii sau abilități ca deprinderile sociale integrate inter și trans curricular, inter-generațional. Includem așadar comunicarea, cunoașterea de sine, corespondența valoare-nonvaloare, receptarea, prelucrarea și emiterea unor mesaje pro-sociale.

În acest context, „educația pentru drepturile omului” se referă la educație, formare, diseminare, informare, practici și activități care dețin ca scop- formarea la elevi/studenți a cunoștințelor, capacităților, atitudinilor și comportamentelor, să îi pregătească și să îi încurajeze să contribuie la construirea și apărarea unei culturi universale a drepturilor omului în societate, în vederea promovării și protejării drepturilor omului și libertăților fundamentale”. (cit. https://www.living-democracy.com/ro/about-edc-hre).

Într-o altă ordine de idei, Carta Consiliului Europei privind educația pentru cetățenie democratică și educația pentru drepturile omului, în introducere precizează următoarele: ,,Educația joacă un rol esențial în promovarea valorilor fundamentale ale Consiliului Europei: democrația, drepturile omului și statul de drept, precum și în prevenirea încălcării drepturilor omului. În sens larg, educația este considerată din ce în ce mai mult un scut împotriva creșterii violenței, rasismului, extremismului, xenofobiei, discriminării și intoleranței. Conștientizarea profundă a rolului educației se reflectă în adoptarea Cartei Consiliului Europei privind educația pentru cetățenie democratică și educația pentru drepturile omului (ECD/ EDO) de către cele 47 de state membre ale Organizației, în cadrul Recomandării CM/Rec 7 (2010). Carta a fost elaborată pe durata mai multor ani, ca rezultat al unei consultări ample și nu are caracter obligatoriu. Va fi un punct important de referință pentru toți cei care au legătură cu educația pentru cetățenie și pentru drepturile omului. Sperăm că va concentra atenția și va fi un catalizator al acțiunilor statelor membre, precum și o modalitate de diseminare a bunelor practici și de creștere a standardelor în toată Europa și nu numai” (sursa citată: https://rm.coe.int).

Educația pentru cetățenie, prin prisma conceptului total al educației, integrând educația juridică, de aici educația pentru drepturile omului și legislația civilă, penală sau procesual penală, este considerată, pe plan european, o prioritate a reformelor educaționale. Am putea considera că, orice societate nu poate exista fără legi și că acestea ordonează, reglementează mai mult sau mai puțin spectrul psihosocial, reglementând starea de sănătate societală, raporturile dintre membri, clasifică și ordonează domenii, funcțiuni și răspunsuri corespunzătoare, personalizându-le conform legii. Educația pentru cetățenie democratică, educația pentru drepturile omului și relațiile dintre fundamentele statului de drept democratic, pot fi probate prin intermediul măsurilor coercitive și a gradului de toleranță socială. Statul de drept comasează educațiile sus amintite, deși reflectă interdependența dintre cele două fenomene sociale, fiecare având tendințe opuse: statul (putere și supunere, dreptul de ordonare și frânare) este văzut ca instrument al coeziunii sociale, bazat pe drepturile și responsabilitățile cetățenilor. De asemenea, aceasta se consideră o dimensiune majoră ce include o abordare europeană a politicilor educaționale. Astfel, se poate spune că educația pentru cetățenie reprezintă un scop educațional, dirijând în cazul nostru și sistemul de învățământ, nu numai către o sumă de valori comune ca: diversitatea, pluralismul, drepturile omului, justiția, dezvoltarea durabilă, pacea, egalitatea, ș.a. Tendințele majore în reformele curriculare în plan european constau în: educația pentru toți, relevanța curriculumului pentru individ și pentru societate, dezvoltarea unor atitudini și valori dezirabile, dezvoltarea abilităților, a gândirii critice, preocuparea pentru adecvarea instruirii la nevoile fiecărui individ, maximizarea potențialului fiecărui copil, predarea și învățarea centrată pe elev, etc. Statul de drept presupune armonizarea și echilibrarea raporturilor celor două componente, în sensul domniei legii, adică a supremației ei absolute, în scopul prezervării drepturilor și libertăților individuale. În epoca modernă, conceptul a fost reactualizat în urma experiențelor totalitare din mai multe țări europene. Prin trăsăturile sale, se observă că statul de drept se identifică cu statul liberal-democratic. Oricum, statul de drept reprezintă stadiul cel mai avansat de organizare social-politică, validat de experiența istorică, ceea ce nu înseamnă că nu este perfectibil. În ceea ce privește categoria „stat de drept”, în literatura de specialitate au fost elaborate câteva zeci de definiții ale ei, ceea ce este firesc, dacă avem în vedere faptul că cel mai adesea este tratată în interdependență cu categoria de „democrație” căreia îi găsim alte câteva zeci de definiții. Dar să revenim. Există câteva opinii clare formulate în acest sens. Astfel, opinia profesorului Drăganu(1993) referitoare la statul de drept, evidențiază:

* Principiul drepturilor și libertăților naturale ființei umane. Este bine cunoscut faptul că în Antichitate statul era considerat valoarea supremă. Aceasta îi conferea prerogative nelimitate, pe care și le-a exercitat până în secolul al XX-lea. Constituția italiană zisă „a lui Mussolini” stabilea: „Statul este totul, individul – nimic”. Chiar la acest început de mileniu III, există regimuri totalitare care proclamă supremația absolută a statului, lipsind de conținut libertățile cetățeanului. Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului (1789) a preluat ideile de filosofie socială ale lui John Locke, adevărata biblie a liberalismului și individualismului – și a statuat în art. 2 că: „scopul oricărei asociațiuni politice este păstrarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului”, iar în art. 16 a rezumat concepția despre statul de drept astfel: „orice societate în care granița drepturilor nu este asigurată și nici separația puterilor determinată, nu are constituție”.

* Principiul filosofic al drepturilor și libertăților naturale ale ființei umane înseamnă nu numai că ființa umană, în individualitatea ei, se naște purtându-le, ci și faptul că, de când există ființa umană, există drepturile și libertățile ei. Drepturile și libertățile inerente naturii umane sunt imprescriptibile de către stat, pe de o parte, iar pe de alta sunt inalienabile de către cel care este titularul lor. Aceasta înseamnă că statul este limitat tocmai de ceea ce e natural în drept, de individul uman, subiectul unui sistem de drept fiind expresia sistemului dreptului, aceasta având și temeiul în condiția umană, pe coordonatele ei „omni et soli” aceleași.

Există în toate aceste cazuri ale educației pentru cetățenie democratică, educație pentru drepturile omului și educație pentru participare la democrație, un numitor comun și anume, cetățeanul care se află în postura de a se transforma dintr-un actor pasiv – în unele cazuri, într-un participant la funcționarea statului de drept, atât cât poate, câtă vreme competențele sale îi converg și rezonează cu tabloul politic oferit. Toate aceste educații se rezumă la una singură: o educație pentru participare activă la funcționarea statului de drept, adică prin contribuția fiecărui cetățean responsabil la educația pentru cetățenie democratică, pentru participare activă, pentru drepturile omului, pentru democrație autentică și funcționare optimă a statului de drept, să se desfășoare corect, respectând drepturile și obligațiile fiecăruia.

La nivelul sistemului de învățământ preuniversitar, în ansamblul acestuia, circulă o serie de amenințări ce nuanțează frica de inovare, frica de schimbare a unui curriculum parțial învechit, ne-rentabilitatea unor arii, structuri aplicate de cadre didactice cu o pregătire mediocră și care nu beneficiază de stimularea creșterii și dezvoltării socio-profesionale reale. Totuși, în ultimii ani, odată cu infuzia de cadre didactice tinere, proaspeții învățători, educatori și profesori, încearcă să avanseze încet, dar sigur, nu neapărat spre o profesionalizare blocată în sistem, percepții și nerentabilă financiar ci, spre o implicare personală, o încercare de a „schimba minți”, de a forma personalități, competențe, atitudini, oameni. Referitor la conexiunile care se evidențiază între educația juridică, educația pentru cetățenie democratică și cea referitoare la drepturile omului care decurg din rezumarea acestora din punct de vedere juridic, un comunicat de presă emis de către Ministerul Justiției din România, precizează că: ,,Ministerul Justiției, Ministerul Educației, Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Public au elaborat protocolul care va sta la baza educației juridice în școli”.

Educația juridică în școli va fi adaptată, potrivit prezentului protocol, la realitățile cu care se confruntă elevii zi de zi. Ei își vor cunoaște mai bine drepturile, dar și obligațiile de cetățeni. Conceptul de educație juridică în școli este menit să promoveze statul de drept și democrația în societate, în general, și în rândul tinerelor generații, în special, prin comunicarea de noțiuni de educație juridică adaptate la nivelurile de învățământ primar, secundar și liceal, într-o manieră atractivă, care să conțină informații relevante pentru elevi și profesori. Printre domeniile care vor face obiectul educației juridice în unitățile de învățământ preuniversitar sunt: Constituția României, drepturi, libertăți și îndatoriri fundamentale, aspecte privind procesul legislativ, aspecte cu caracter general privind organizarea și funcționarea sistemului judiciar, elemente de bază ale dreptului civil și penal, formele răspunderii juridice, unele aspecte privind organizații și relații internaționale, elemente de prevenire și combatere a corupției. Educația juridică în școli va susține totodată, implicarea altor parteneri ai justiției în acest demers: instituții și autorități publice cu relevanță pentru domeniul justiției, reprezentanți ai profesiilor liberale (avocați, notari publici, executori judecătorești, mediatori, practicieni în insolvență, precum și reprezentanți ai societății civile) care sunt invitați să adere la obiectivul promovării educației juridice în unitățile de învățământ preuniversitar. Totuși, educațiile în materia jurisprudenței penale, intervin în toate ariile societăților moderne, în toate domeniile și constituie totodată un factor de stabilitate macrosocială. Dirijarea membrilor societății spre un comportament civilizat, poate face obiectul dezvoltării acestei educații de timpuriu.

Răspunderea juridică ce apare ca urmare a exercitării anumitor drepturi și obligații, conferă triadei educației juridico-cetățenești un caracter special combinatoriu. Există și o altă abordare a acestor educații luate ca întreg (educație pentru drepturile omului, educație cetățenească, educație civică și pentru democrație) și anume perspective care accentuează libertățile fundamentale, le generează, le menține, le monitorizează, intervin și apără aceste domenii din punct de vedere a corelațiilor dintre perspectiva psihosocială și individualitatea persoanei. Astfel, sesizăm din partea legiuitorului o abordare specială, pe de o parte, acțiunea legii și impactul asupra ordinii interioare a individului, adică: cum se raportează acțiunile mele comparativ cu acțiunile celor din jurul meu, iar pe de altă parte, relația ce se amplifică spre una psihopatologică și relaționare umană generală. Cu fiecare generație care se schimbă, educația devine o formă de evoluție indiferent de durata, tipul sau adresabilitatea ei. Educația pentru democrație, pentru drepturile omului, educația pentru încurajarea unei societăți democratice, cetățenești, devin în condițiile monopolizării globale mai mult decât o necesitate. Toate aceste tipuri de educații trebuie privite ca părți funcționale ale unui cadru firesc, interdisciplinar, trans-educațional, trans-disciplinar, inter și trans-generațional, un cadru ce determină combinarea laturii legislative la resursa umană competentă, specializată, și la evoluțiile macrosociale. Deși, s-a pornit într-o fază incipientă de la o diseminare de structuri și conținut pe considerente ca: științele educației, științe penale, arta educației, teorii curriculare etc., educația se exercită asupra tinerilor ca ansamblu de practică tocmai în aceste domenii și arii – în special referitor la curriculum. Natura educației din perspectiva acestei tendințe de înnoire și reconsiderare de principii pedagogice, plasează pedagogia dincolo de competențe și aparențe, mai ales pe dimensiunea vieții cotidiene complexe, de formare a omului și nu de rigorisme de conținut. Reconsiderarea condiției umane, poate deține un spectru social indisolubil de aspecte juridice, de morală, de nevoi și concepții, de a incita actul de cunoaștere, de a stimula cultivarea valorii, anticiparea non-valorii, explorarea multistadială din punct de vedere psihosocial și mai ales juridic, ca reglementare a relațiilor dintre oameni. Educația nu reprezintă numai un mijloc de îndrumare intrinsecă sau extrinsecă, ci și un factor de stabilitate în timp, un ansamblu de atitudini, concepte, valori și sume morale aplicabile universal și valabile individual. Extensia individuală a normelor integrate (moral-etice, juridico-penale, psihologice, psihopatologice, medicale, sociologice și de domeniul jurisprudenței) fac ca scopul educației să devină mai mult o metodologie.

Educația deține rolul de a furniza cunoștințele și competențele necesare atât propriei dezvoltări, cât și integrării în societate. Literatura de specialitate relevă clar dreptul la educație ca drept consacrat, un drept fundamental al omului din generația a doua de drepturi, garantat la nivel internațional, regional și național. Acesta se află în strânsă legătură cu celelalte drepturi ale omului și este esențial dezvoltării fiecărui individ potrivit principiilor interdependenței, și indivizibilității, depinzând până la urmă chiar dezvoltarea durabilă a societății. Interdependența dreptului la educație cu celelalte drepturi ale omului nu este nicăieri mai evidentă decât în procesul educativ. Din această cauză, dreptul la educație trebuie privit ca un drept exercitat atât individual cât și în grup, ceea ce implică atât cunoașterea de către individ a drepturilor lui fundamentale, dar și dobândirea de competențe și comportamente care să-i permită să recurgă la ele, să beneficieze de ele, și să contribuie la promovarea, protejarea și respectarea lor. educația este o condiție esențială a dezvoltării personalității umane, având mereu, în istoria societății, scopul ameliorării morale, intelectuale și fizice a oamenilor. În același timp, furnizând fiecărui individ mijloacele de exercitare a propriilor drepturi, educația servește în mod indirect drepturile omului ca o condiție de progres. (Nedelcu-Ienei, 2007, p.5-12, p. 45, apud Moroianu et colab., 2016).

Deoarece educația se desfășoară de-a lungul întregii vieți a individului ca un proces continuu, longitudinal, metodele de educație și de instrucție se perfecționează permanent funcție de etapele educative, dar și funcție de contextul cultural. Însă educația este nu numai un proces cultural, ci și un factor activ important al dezvoltării societății, ea constituind o condiție prealabilă a progresului economic, politic, social, administrativ, ș.a. Educația permite o mai bună integrare economică și socială, iar investiția în educație determină acumulări ale resursei umane, indispensabilă schimbării sociale susținute și durabile. Condiție a emancipării persoanei umane, educația constituie una din condițiile determinante ale dezvoltării democratice și a statului de drept, dar și un factor care favorizează buna înțelegere dintre popoare, toleranța și pacea.

Educația pentru drepturile omului devine concretă inclusiv prin activități ale căror principii, sunt: principiul interdependenței, indisociabilității, indivizibilității și universalității drepturilor omului, în special a drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale și a dreptului la dezvoltare; principiul respectării diversității și sprijinirea luptei contra discriminării pe baze rasiale, de gen, limbă, religie, convingeri politice și altele, pe origine națională, etnică sau socială, pe orientarea sexuală, motive de handicap sau alte motive; principiul analizei problemelor cu care se confruntă domeniul drepturilor omului, în special fenomenele de sărăcie, discriminare și conflictele violente, în funcție de evoluțiile din domeniul economic, politic, social, tehnologic, ecologic, pentru a identifica soluții care să respecte principiile și valorile drepturilor omului, principiul asigurării mijloacelor prin care colectivitățile și indivizii pot cunoaște drepturile omului de care se bucură pentru a beneficia în mod concret de acestea, principiul promovării instrumentelor și mecanismelor internaționale, regionale și locale existente în materie de drepturi ale omului și facilitarea dobândirii de competențe necesare utilizării acestora; principiul implementării unei pedagogii bazate pe dobândirea de cunoștințe și aptitudini utile apărării și promovării drepturilor omului, ținând cont de particularitățile culturale și vârsta celor instruiți; principiul asigurării unor condiții de învățare care să permită participarea, exercitarea drepturilor omului și dezvoltarea personalității umane, principiul promovării drepturilor omului specifice anumitor culturi și luarea în considerație a evoluției istorice și sociale proprii fiecărei țări. În concluzie, educația pentru drepturile omului are ca obiectiv dobândirea de către fiecare individ a cunoștințelor despre drepturile fundamentale ale omului, conștientizarea critică a importanței lor, pentru a se bucura deplin de ele, pentru a le revendica și pentru a contribui la protejarea și respectarea lor. (Moroianu et colab., 2007, 2016).

Educația juridică anticipează și intervine precoce și în spectrul comportamental al elevilor sub aspectul unor elemente ca: comunicare asertivă, formularea propriilor păreri raportate la elemente morale, resentimente, blamare, raportarea la alții și accepție asupra vieții, posesiune, dreptul de a cere informații, dreptul de a te exprima prin raportarea la drepturi și obligații emise de autorități, dreptul de a fi respectat și obligația de a respecta, cât și alte cerințe dar și obligații încadrate în limita legii și a reglementărilor în vigoare. Nu în ultimul rând, educația juridică și pentru drepturile omului por anticipa problematici ca: bullying școlar, cercetarea, prognozarea, proiectarea structurilor curriculare și extra-curriculare privind anticiparea violenței și a cauzelor instituționale a acesteia, consilierea juridico-comportamentală a elevilor și poate constitui fundamentul în proiectarea metodicilor de prevenția violenței și analiza consecințelor acesteia din punct de vedere juridic- penal sau administrativ-pecuniar.

 

Bibliografie:

Anda Veronica Nedelcu-Ienei. (2007) Dreptul la învățătură, drept fundamental al omului, Editura Institutul Român pentru Drepturile Omului, București.

Carta Consiliului Europei privind educația pentru cetățenie democratică și educația pentru drepturile omului Adoptată în cadrul Recomandării CM/Rec (2010)7al Comitetului de Miniștri

Irina Moroianu Zlătescu. (coord). Educație, dreptul la educație și educația pentru drepturile omului, Editura Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2016

Irina Moroianu Zlătescu, Emil Marinache, Rodica Ștefănescu (coord). Principalele instrumente internaționale privind Drepturile Omului la care România este parte, Vol. I. Instrumente universale, Ed. a 9-a revizuită, Editura Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2007.

Mureșan-Chira Gabriel. (2018). Sincretismul noilor educații din perspectivă sano-educațională, Editura Etnous, Brașov.

Tudor Drăganu. (1993). Introducere în teoria și practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca

Wegner, D, M., Ester, R., Raymond, P. (1991). Transactive memory in clase relationship. Journal of Personality and Social Psychology. 61: 923-929.

White, G. L., Shapiro, D. (1987). Don t Know you? Antecedents and social consequences of perceived familiarity. Journal of Experimental Social Psychology, 23: 75-92

Surse on-line:

1. http://www.pedabt.ro/educatia-pentru-cetatenie-si-modalitati-de-rezolvare-a-situatiilor-problema.

2. https://ro.wikipedia.org/wiki/Stat_de_drept.

3. http://www.legal-land.ro/ocrotirea-intimitatii.

4. http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/drepturile-omului.php.

5. http://www.education.gouv.fr/cid56295/mene1109954a.html.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu