vineri, 17 iunie 2022


Profesia de asistent medical și provocările contemporane

13 mai 2022 – cu ocazia Zilei Asistentului Medical

 

Profesia de asistent medical este o profesie nobilă, cu o importanță deosebită pentru comunitate. Asistentul medical are roluri importante în unitățile spitalicești dar și în cabinetele medicale extraspitalicești: policilinici, cabinetele medicilor de familie,  unități de primiri urgențe, cabinete școlare, centre  comunitare, azile de bătrâni, creșe, grădinițe, centre de vaccinare, etc.

Școlile sanitare au menirea și responsabilitatea de a forma asistenți medicali competenți, responsabili și dedicați misiunii lor. Ca orice profesie, și cea de asistent medical se confruntă cu o serie de provocări, pe care ne-am propus să le aducem în discuție în cadrul unei sesiuni de comunicări științifice, cu ocazia Zilei Asistentului Medical, mai 2022.

Școlile sanitare bistrițene, respectiv: Școala Postliceală “Henri Coandă” Bisrița, Liceul Teoretic Sanitar Bistrița și Școala Postliceală “Carol Davila” Bistrița, au inițiat o întâlnire profesională, vineri 13 mai 2022, în format online, găzduită pe platforma Microsoft Teams a Liceului Teoretic Sanitar Bistrița. În partea a doua a sesiunii au fost prezentate lucrări de către cadre didatice din cele trei școli bistrițene.

Au fost alături în calitate de parteneri:Inspectoratul  școlar Județean Bistrița-Năsăud, Casa Corpului Didactic Bistrița-Năsăud, Direcția de Sănătate Publică Bistrița-Năsăud, Ordinul Asistenților Medicali Generaliști, Moașelor  și Asistenților Medicali Din România - Filiala Bistrița-Năsăud, Crucea Roșie-filiala Bistrița-Năsăud, Școala Postliceală “Carol Davila” Bistrița.

Scopul acestei întâlniri a fost: relaționarea profesioniștilor din domeniul medical (asistenți medicali, manageri în sistemul educațional medical, formatori) în vederea promovării profesiei de asistent medical și a rolului deosebit de important al acestuia în comunitate.

Au fost vizate următoarele aspecte:

ü Perspective ale managementului educațional medical în context actual;

ü Rolurile asistentului medical în îngrijirea și susținerea bolnavului  postpandemic;

ü Bune practici în formarea competențelor viitorului asistent medical;

ü Oportunități deschise prin voluntariat – exemplificări.

Pornind de la aceste aspecte, s-au stabilit următoarele obiective:

ü  Identificarea soluțiilor manageriale eficiente în sistemul educațional medical în context actual;

ü  Exemplificarea rolurilor asistentului medical în îngrijirea și susținerea bolnavului  postpandemic;

ü  Diseminarea bunelor practici privind formarea competențelor viitorului asistent medical;

ü  Promovarea  acțiunilor de voluntariat în domeniul medical.

Au susținut cuvânt introductiv:dna inspector școlar de specialitate Sperența Unciu din partea ISJ BN, care a participat la această sesiune în calitate de organizator, alături de dna prof. Cristina Rebrean, director Liceul Teoretic Sanitar Bistrița, dna prof. Dana Elena Moraru,director Școala Postliceală “Henri Coandă” Bistrița și dna prof.Sabina Șot, director adjunct Școala Postliceală “Carol Davila” Bistrița, precum și dna prof. Claudia Ladar, Liceul Teoretic Sanitar Bistrița.

Au fost invitațiși au lansat discuții foarte interesante: dna prof. Cristina Hangea, metodist Casa Corpului Didactic Bistrița-Năsăud; dna consilier superior Anisie Mirela, Direcția de Sănătate Publică Bistrița-Năsăud, metodist ISJ BN, profesor Liceul Teoretic Sanitar Bistrița, profesor asociat Școala Postliceală “Henri Coandă” Bistrița;dna asistent medical principalCristina Mușină, președinte al OAMGMAMR –filiala bistrița Năsăud, SJU Bistrița, secția Obstetrică Ginecologie;dl psiholog Marius Moldovan, director Crucea Roșie –filiala Bistrița-Năsăud;dl dr. Tudor Tiberiu, medic primar, șef secție UPU Bistrița, profesor asociat Școala Postliceală “Henri Coandă” Bistrița; dl conf. univ.  Chirimbu Sebastian Cristian, Facultatea de Psihologie și Științele Educației – Universitatea “Spiru Haret” București, Director Institutul pentru Cercetări, Politici și Evaluare în Educație APDP; dl dr. Cojocaru Ilie, medic primar, profesor asociat Liceul Teoretic Sanitar Bistrița.

Dintre lucrări menționăm:

ü  Comunicarea în profesia didactică și medicală, susținută de dl conf. univ.Chirimbu Sebastian Cristian, Facultatea de Psihologie și Știintele Educației – Universitatea “Spiru Haret” București, Director Institutul pentru Cercetări, Politici și Evaluare în Educație APDP;

ü  Cunoașterea volumului de muncă a asistentului medical, parte importantă a corpului medical al Spitalului Județean de Urgență Bistrița în anul pandemic 2021, susținută de către dna dr. Pintea Emanuaela, medic primar, SJU Bistrița, profesor asociat Liceul Teoretic Sanitar Bistrița;

ü  Dezvoltarea carierei didactice pentru profesioniștii din sănătate, susținută de dna consilier superior Anisie Mirela, Direcția de Sănătate Publică, metodist ISJ BN, profesor Liceul Teoretic Sanitar Bistrița, profesor asociat Școala Postliceală “Henri Coandă” Bistrița;

ü  10 beneficii ale voluntriatului, susținută de către dna prof. Ladar Claudia Simona, profesor Liceul Teoretic Sanitar Bistrița

ü  A învăța să înveți, susținută de dna as. medical  principal Banc Claudia, DSP Bistrița Năsăud;

ü  Impactul psihic al pandemieiasupra populației generale cât și asupra cadrelor medicale, susținută de dna as.medicalprincipal Rus Maria,Centrul de Sănătate Mintală Bistrița,maistru instructor Școala Postliceală “Henri Coandă” Bistrița;

ü  Abilitățile de comunicare ale moașei cu pacienta în travaliu, susținută de dna as.medicalprincipalArman Loredana, maistru instructor Școala Postliceală “Carol Davila” Bistrița;

ü  Bunepractici farmaceutice privind formarea competențelor viitorului asistent medical de farmacie,susținută de dna as.medical Anghelina Lucreția, maistru instructor Școala Postliceală “Carol Davila” Bistrița;

ü  Hemofiltrarea continuăîn septicemie, inclusiv în infecția cu SARS-CoV 2,susținută de dnaas. medical  principal Migovan Iulia, SJU Bistrița, secția Terapie intensivă, maistru instructor Școala Postliceală “Henri Coandă” Bistrița;

ü  Complicațiile postCOVID tratate încabinetul medicului de familie,susținută de dna as. medical principal Crișan Crina, maistru instructor Școala Postliceală “Henri Coandă” Bistrița și dna as. medical  Pop Gabriela, maistru instructor Școala Postliceală “Henri Coandă” Bistrița;

ü  Profesia de asistent medical, o opțiune de perspectivă,susținută de dna as. medical principal Lup Viorelia, maistru instructor Școala Postliceală “Carol Davila” Bistrița;

ü  Leadership și comunicare profesională, susținută de dna prof. Rus Daniela, profesor asociat Școala Postliceală “Henri Coandă” Bistrița;

ü  Jocul didactic pe platforme digitale - metodă alternativă de învățare,susținută de dna prof. Moraru Elena Dana, director Școala Postliceală “Henri Coandă” Bistrița, profesor asociat Liceul Teoretic Sanitar Bistrița;

ü  Asistentul(a) medical(ă),  profesie (meserie) sau vocație?, susținută de dlas. medical principal Biliboacă Cristian, SJU Bistrița – secția neurologie, profesor Liceul Teoretic Sanitar Bistrița șidna as. medical principal dna Biliboacă Gabriela, Cabinet de stomatologie, profesor Liceul Teoretic Sanitar Bistrița.

S-au înscris un număr de 27 cadre didactice dintre care14 au susținut lucrări. Acestea au fost foarte apreciate, interesul s-a păstrat până la sfâșitul celor aproape 4 ore de discuții și prezentări.

Ne bucurăm că ne-am regăsit într-o companie atât de selectă pentru care Ziua Asistentului Medical a constituit un motiv foarte bun de a ne întâlni și arunca provocarea de a folosi această ocazie și pentru următoarele întâlniri.

De ce? Pentru că am constatat că este o modalitate eficientă de a pune comunitatea asistenților medicali și a fomatorilor acestora în ipostaza de a-și comunica experiența și performanțele. Când spunem comunitate, ne gândim la asistenți medicalidin spitale și cabinetele extraspitalicești, formatori din școlile postliceale: maiștri instructori –asistenți medicali, medici și profesori asociați sau alți profesioniști din domeniu.

Mesajul nostru este de apreciere a colaborării dintre școlile sanitare bistrițene, inclusiv pentru acest proiect educațional.Nu am simțit niciodată concurența, mai degrabă bucuria comunicării. Criza medicală ne-a ținut la distanță. Oportunitatea de a folosi platforme digitale a rămas valabilă și am încercat să o exploatăm.

Dorim să mulțumim tuturor invitaților care ne-au onorat cu prezența domniilor lor, să îi asigurăm de toată considerația noastră!

Sunteți cei mai buni profesioniști din domeniile dumneavoastră de activitate iar participarea dumneavostră nu a putut decât să dea valoare acestei întâniri!

Cu stimă,

prof. Dana Elena Moraru& prof. Ladar Claudia Simona


joi, 16 iunie 2022

 

ASPECTE METODOLOGICE ALE COMUNICᾸRII ȊN PROFESIA DIDACTICᾸ ŞI MEDICALᾸ

 

Conf.univ.dr. Sebastian CHIRIMBU

Facultatea de Psihologie și Ştiințele Educației USH

Colegiul Universitar Medical SPIRU HARET

Director, Institutul de Cercetӑri Politici și Evaluare în Educație APDP (Romȃnia)

Prof. asociat Universitatea Pedagogicӑ de Stat ION CREANGӐ din Chișinӑu (R. Moldova)

The didactic communication pursues several objectives, whose finality is the efficient realization of the learning, hence the formative characteristic of the didactic communication, the teacher exercising his influence simultaneously on the contents and on the student.

 Etimologic, cuvântul comunicare este legat de noţiunea de comunitate” şi obligaţie”. În limba latină munis semnifică cel care îşi face datoria”, iar communis însemna stăpânit în comun”. Astfel că semnificaţia generală a comunicării se referă la o relaţie posibilă sau reală între două sau mai multe individualităţi, între care se produce un schimb. Pornind de la termenul de schimb, au apărut trei direcţii: comunicarea reprezintă orice schimb între doi sau mai mulţi indivizi sau între grupuri; comunicarea se reduce doar la schimbul de mesaje elaborate într-o limbă comună interlocutorilor; comunicarea înseamnă şi împărtăşire de mesaje, de semnificaţii între parteneri.

  Ce au în comun scrierea într-un jurnal, o discuţie cu prietenii, un discurs, privitul la televizor, vorbitul la telefon sau alte activităţi pe care le desfăşurăm frecvent în viaţa cotidiană? Toate constituie forme de comunicare. De-a lungul vieţii, se estimează faptul că oamenii petrec mai mult timp să comunice, decât pentru orice altă activitate complexă. Chiar şi aşa, chiar dacă comunicarea se referă la o activitate ce implică oameni, cei mai mulţi au dificultăţi în a o defini sau discuta. Printr-o definire clară şi simplă, comunicarea reprezintă un proces prin care oamenii fac schimburi de idei şi sentimente.

Astăzi a comunica înseamnă, conform definiţiei de dicţionar, a face cunoscut, a înştiinţa, a spune sau a se pune în legătură, în contact, a duce la. Însă verbul latin communico avea o semnificaţie mult mai profundă care nu se referea numai la punerea în evidenţă a contactului, a legăturii, ci însemna a face în comun ceva, a împărtăşi, a uni. Comunicarea este condiţie vitală a existenţei umane şi implicit a dezvoltării psihice a omului. Este o categorie de bază a psihologiei prin care se relevă relaţia subiect-subiect (individual-colectiv). Între parteneri există grade de interacţiune. Când relaţia este biunivocă, comunicarea e homofilică. Dacă între parteneri gradul de interacţiune este ca o relaţie inegală, prin neconcordanţa atributelor de încredere, evaluare, apreciere, conţinut cognitiv, statut, rol, atitudine, educaţie, comunicarea este heterofilică. Este, de fapt, vorba despre ceea ce psihologia socială numeşte similaritate şi disimilaritate comunicaţională, colinearitate şi deschidere socială.

Psihologia studiază fenomenul comunicării ca mod de interacţiune între persoane, ca relaţie mijlocită de cuvânt, gest, simbol, dar şi ca modalitate de exprimare complexă, verbală şi nonverbală a personalităţii, a ideilor, trăirilor sau motivaţiilor acesteia, sau ca modalitate de receptare a mesajelor transmise de partener.  

Comunicarea îl conţine” pe om, iar omul se înfăţişează” şi/sau se  ascunde” în şi prin comunicare. Omul nu afirmă sau nu neagă, nu vrea sau vrea, nu imaginează şi simte decât cu şi pentru celălalt. Comunicarea nu are, cum am văzut, numai sensul schimbului informaţional, ci vehiculează şi un conţinut emoţional bazat pe motivaţii profunde. Atracţia interpersonală constituie simultan cauză şi efect al comunicării.

Comunicarea implică o anumită competenţă privind cunoaşterea elementelor şi regulilor ei, ca şi un câmp experenţial care influenţează înţelegerea. În comunicare toţi participanţii sunt implicaţi continuu şi simultan, fiind vorba de o tranzacţie care se focalizează pe oameni şi pe schimburile ce au loc.

- De ce comunicăm? Ca obiective principale ale comunicării identificăm: autodescoperirea, descoperirea lumii externe, stabilirea unor relaţii de înţelegere, schimbări atitudinale şi comportamentale, joc şi distracţii etc. (Oamenii se angajează în comunicare pentru că le face plăcere, le aduce succes, le fixează strategii comportamentale, le menţine şi le perfecţionează relaţii etc.).

- Cu cine comunicăm? În acest sens, principalele tipuri de comunicare sunt: comunicare intrapersonală (comunicarea cu sine), comunicare interpersonală (comunicarea informală cu una sau mai multe persoane), intervievarea (tip structurat de întrebări şi răspunsuri cu scopul de a obţine informaţii), comunicarea în grupuri mici (când un grup mic de persoane rezolvă o problemă în comun), comunicare publică (discurs în faţa publicului). Încheiem incursiunea cu o definiţie din Grand Dictionnaire de la Psychologie, conform căruia comunicarea verbală şi nonverbală reprezintă un ansamblu de relaţii care se stabilesc între aspectele verbale ale comunicării umane, aspectele nonverbale, variabilele psihologice şi sociale implicate în procesul comunicaţional (Paris, Larousse, 1991).

Este un fapt bine cunoscut că procesul de învăţământ se realizează prin şi pentru comunicare, fiind în sine un act de comunicare. Aşa cum am analizat anterior (vezi capitolul IV), atunci când are loc întâlnirea profesorului cu clasa sa de elevi, ne gândim de fapt că este vorba despre o întâlnire între două generaţii, întâlnire mediată de influenţe, de nevoia de socializare, de trebuinţe specifice, cu legi, principii, reguli şi dinamică proprie, fiecare dintre aceşti agenţi umani fiind implicaţi într-o situaţie specifică spaţiului (actului) educaţional.

Comunicarea didactică (educaţională sau pedagogică) este cea care mijloceşte realizarea fenomenului educaţional în ansamblul său, respectiv procesul de predare/asimilare a cunoştinţelor în cadrul instituţionalizat al unei instituţii de învăţământ şi între parteneri cu status-uri şi roluri definite: cadru didactic - elev. Prin comunicarea didactică se urmăresc câteva obiective, a căror finalitate o reprezintă realizarea eficientă a învăţării, de aici rezultând caracteristica formativă a comunicării didactice, profesorul exercitându-şi influenţa simultan asupra conţinuturilor şi a elevului.

În comunicarea didactică profesorul trebuie să fie precis şi expresiv, clar în exprimare şi concis, facilitând atât transferul, cât şi înţelegerea mesajului transmis (informaţiile transmise trebuie adaptate scopului, obiectivelor didactice şi nivelului intelectual al cursanţilor). Astfel că prezentarea şi exprimarea cunoştinţelor îmbracă forme diferenţiate, în funcţie de auditoriul căruia îi sunt destinate, de aceea se poate spune că limbajul didactic are un destinatar precis definit, variabil după nivelul, interesul şi formele de utilizare  viitoare a celor comunicate.

Folosind un limbaj inteligibil şi adecvat, bazat pe o comunicare expresivă şi convingătoare, cadrul didactic va încerca să transfere conţinutul predat în mod atractiv, nuanţat, argumentat şi inteligibil, apelând la întregul  arsenal metodic şi logistic de care dispune, depăşind simplul şi plictisitorul monolog într-o expunere elevată şi argumentată, care astfel va schimba conformismul în participare, activism şi dinamism. Comunicarea nu mai este unilaterală (când informaţia pleacă doar de la profesor), ci bilaterală (informaţia pleacă atât de la cadrul didactic către elevi, dar şi invers, de la elevi către profesor, asigurându-se astfel aşa numitul feed-back sau conexiune inversă, care parcă darâmă acel zid invizibil aflat între catedra profesorului şi elevi), asigurând un transfer eficient de ambele părţi.

În acest context se evidenţiază raportul dintre limbajele verbal, paraverbal şi nonverbal utilizate de profesori în corelaţie cu obiectivele didactice şi cu partenerii elevi.  Stilul profesorului defineşte predominanţa verbal-nonverbal prin atitudinile personale care demonstrează ceea ce crede, dar şi ceea ce aşteaptă de la elevi, ceea ce respinge şi ceea ce acceptă în dialogul educaţional. Nonverbalul şi paraverbalul exprimă atitudini şi formează comportamente, sugerează reacţii în funcţie de situaţiile de comunicare, de interlocutori, de posibilităţile şi experienţele acestora.  Astfel, cadrele didactice trebuie să înveţe deopotrivă cu elevii şi chiar de la aceştia. În modul acesta profesorul şi elevii/studenţii trebuie să se influenţeze unul pe altul, dialogul devenind mai viu şi mai nuanţat în funcţie de aşteptările ambilor termeni ai relaţiei implicate în activitatea didactică şi nu în mod unilateral.

Empatia nu poate fi considerată doar ca un proces activ, ci şi ca unul interactiv, fiind favorizat de procesul comunicării. Prin urmare, empatia nu realizează doar o activitate a propriilor trăiri în dependenţă de un model uman exterior, ci prin această activare intră în relaţie cu modelul, înţelegându-l şi anticipându-i comportamentul, motivându-şi propriul comportament în raport cu modelul care la rândul său, prin inducţie, desfăşoară un anumit comportament mai mult sau mai puţin empatic.

Atragem atenţia asupra ideii că în structura personalităţii unui cadru didactic bun, eficient, trebuie să existe cu necesitate calitatea cadrului didactic de a fi empatic. Ca însuşire de personalitate, empatia presupune capacitatea de transpunere a unei persoane într-un model uman exterior, condiţionând înţelegerea şi comunicarea implicită şi o retrăire afectivă a stărilor emoţionale ale modelului. Ca şi în procesul de creaţie sau de receptare artistică, în terapie sau negociere şi în activitatea didactică empatia capătă valenţe aptitudinale, devenind o însuşire fără de care nu se poate obţine eficienţă maximă în profesie. Mulţi autori români şi străini susţin acest punct de vedere, aducând argumente teoretice şi experimentale în sprijinul tezei potrivit căreia aptitudinile pedagogice presupun implicarea capacităţii empatice ca o condiţie specială a optimizării relaţiei profesor–elev. Este adevărat, fixarea locului şi rolului empatiei în structura personalităţii cadrului didactic se încearcă de mai multă vreme în cercetările de specialitate. Cu privire la stilul empatic, ne menţinem la definiţiile date empatiei de către S. Marcus, respectiv capacitatea de transpunere în cadrul intern de referinţă al altora, folosind ca mijloc de înţelegere şi dezimplicare a trăirilor şi atitudinilor celuilalt, propria sa experienţă afectivă (S. Marcus & colab., Competenţa didactică, Bucureşti, Editura All, 1999). Precizarea pe care o facem acum se referă la considerarea acestui stil ca o constantă a conduitei empatice individuale, care se manifestă relativ independent de diferenţele structural-psihice prezentate de persoanele cu care empatizează.

Cercetările cu privire la aptitudinea pedagogică au evidenţiat funcţia specială pe care o dobândeşte conduita empatică în relaţia professor-elev. Astfel că roblema aptitudinilor didactice, trebuie să recunoaştem că a preocupat de multă vreme pe psihologi, pedagogi, antropologi etc, chiar şi astăzi curge multă cerneală privind acest aspect. Ideea este că atunci când abordăm problema aptitudinilor didactice, trebuie avute în vedere cel puţin două direcţii de manifestare şi anume: pe de o parte este vorba despre măiestria didactică (prin care înţelegem modalitatea aptitudinală de a realiza procesul didactic de predare-învăţare-evaluare), iar pe de altă parte este vorba despre măiestria educaţională (referindu-ne aici la capacitatea profesorului de a stabili relaţii profesionale competente, eficiente, optime cu întreaga clasă de elevi).  Cu alte cuvinte, vorbim aşadar de pregătirea de specialitate şi de pregătirea psihopedagogică a cadrului didactic. O să zâmbiţi probabil, dar o să vă relatez ceva: îmi aduc cu drag aminte de învăţătoarea mea, o doamnă pe cât de blândă, pe atât de severă uneori, care îmbina sărutările şi mângâierile tandre de încurajare cu riglele date peste palmă, cu o voce pe cât de caldă, de blajină, pe atât de aspră atunci când era vorba, de exemplu, de greşelile elevilor de conduită. Sau, profesoara de franceză care în toţi anii de liceu îmi încurca numele cu cel al unei colege cu care semănam fizic foarte mult. Evident, exemplele pot continua şi sunt sigură că şi în mintea cititorului s-au construit deja câteva amintiri legate de foştii profesori. Întrebarea este dacă putem construi un „tablou perfect al dascălului” sau cum ar trebui să arate educatorul pentru a se bucura de apreciere totală şi pentru a rămâne în amintirea elevilor săi ca un model demn de urmat? R. Dottrens enumeră ca indicatori ai aptitudinii pedagogice: un excelent echilibru în plan intelectual, mintal, nervos (gustul observaţiei, curiozitate, simţ critic, luciditate fţă de sine însuşi, nevoie de înnoire), în plan social (tinereţea spiritului, bunăvoinţă, înţelegere, autoritate firească)-(Institutorii ieri, educatorii mâine, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1971). „Domnul Trandafir” (învăţătorul ales de M. Sadoveanu) era „un prisos de bunătate” şi inspira elevilor săi „un respect nemărginit”. Este adevărat, în mai toate lucrările de specialitate, actul de predare, un act care aparţine în special profesorului, este ilustrată ca o „artă”, iar cel care săvârşeşte actul predării, un actor.

Aşa cum am precizat mai sus, măiestria profesorului constă în temeinica pregătire de specialitate fondată pe un larg orizont de cultură generală, pe capacitatea de a expune accesibil şi clar cunoştinţele ce urmează a fi predate, de a le demonstra şi sintetiza, de a fi obiectiv în relaţia cu elevii (mai ales dacă este vorba de evaluare), de a fi exigent şi de a impune respect (inclusiv prin ţinuta sa vestimentară, prin comportamentul său în general, sau prin vocabularul folosit). El este dator să manifeste interes faţă de oameni, cu precădere faţă de elevii săi pe care să-i asiste pe tot parcursul procesului lui de pregătire pentru viaţă, să manifeste dispoziţie pozitivă permanentă pentru desfăşurarea eficientă a procesului instructiv-educativ, să manifeste preocuparea de a se pregăti permanent pentru lecţie (profesosul este suveran în a-şi organiza lecţia astfel încât să-şi atingă obiectivele generale şi specifice propuse pentru lecţie), cu dorinţa de a-şi spori competenţa prin autoperfecţionare continuă,  să cultive relaţii colegiale cu ceilalţi profesori, să respecte personalitatea părinţilor. Tocmai de aceea, ţinând cont şi de variatele roluri îndeplinite sau presupuse a fi îndeplinite de educator în ochii elevilor, oamenii şcolii ar trebui să se apropie cât mai mult posibil de recomandările mai sus citate.

În viziunea pedagogiei moderne, relaţia profesor-elev este concepută ca fiind o relaţie de maximă complexitate, în care există dialogul permanent autentic dintre cei doi factori (sau agenţi umani) educator-educat, fiind angajate toate laturile personalităţii celor doi implicaţi în procesul educaţional. Profesorul îndeplineşte o profesiune de o deosebită importanţă şi anume aceea de formare a personalităţii tinerilor şi a pregătirii lor profesionale în cadrul instituţiilor de învăţământ. Aşa cum am arătat mai sus, sistemul educativ presupune existenţa relaţiei profesor-elev, fiecare cu statute şi roluri bine definite, ei existând unul prin altul.

Ȋn mod similar comunicärii ȋn mediul didactic, şi ȋn medicinä, ca proces cheie, comunicarea ȋmbracä diferite forme şi poate fi intalnitä ȋn diverse situaţii, cea mai importantä dintre ele fiind aceea dintre medic/ asistent/ echipa pluridisciplinarä şi pacient, care furnizeazä o mare parte din datele necesare stabilirii diagnosticului şi tratamentului. Totodatä, comunicarea devine chiar unica modalitate de tratament ȋn cazul unor boli cronice, prin sfaturi, suporturi, informaţii gäsindu-se stilul de viaţä impus de boalä.

Comunicarea este deosebit de importantă în asistenţa medicală, în condiţiile în care pacienţii sau clienţii sunt vulnerabili din punct de vedere emoţional, se simt singuri și, de cele mai multe ori, speriaţi de ceea ce îi poate aștepta. În tot acest proces de acomodare este esenţială o bună comunicare.

Nu de puţine ori, şi ȋn medil instituţional al spitalului ȋntâlnim o comunicare defectuoasä care are drept cauze:

1.     Atitudinea profesionalä – mulţi medici afirmând cä timpul consultaţiei trebuie redus ȋn favoarea educaţiei de specialitate. Dacä unii medici nu oferä informaţii pacienţilor, considerând ca acestea le-ar putea afecta psihicul, o alta categorie de medici considerä comunicarea informaţiilor legate de boala cätre pacient drept o parte integrantä a ȋndatoririlor lor.

2.     Anamneza şi stiluri de interviu – s-au diferenţiat mai multe stiluri de interviu, printre care distingem: birocratic, orientat spre persoanä, orientat spre pacient, orientat spre medic şi cu scop unic de completare de acte administrative.

3.     Problema incertitudinii – este des ȋntâlnitä ȋn cazul bolilor cronice, unde etiologia lor nu este suficient cunoscutä, astfel neputându-se oferi informaţii satisfäcatoare.

4.     Neȋncrederea pacientului – la aceasta neȋncredere o contribuţie importantä o aduce şi diferenţierea socialä impusä de medici/asistenţi ȋn procesul de comunicare a informaţiilor legate de boalä, dar şi modul ȋn care se räspunde pacienţilor ce solicitä informaţii.

5.     Dificultäţi legate de ȋnţelegere şi memorie – apar când informaţiile furnizate pe parcursul consultaţiei nu sunt ȋntelese ori sunt uitate ȋntr-un timp relativ scurt dupä consultaţie.

Ca o concluzie, trebuie să recunoaştem, relaţia profesor elev / medic asistent pacient constituie una dintre problemele majore şi extre de delicate ȋn sistemele de ȋnväţämânt şi sanitar contemporane.

 

 

Bibliografie selectivä:

Faber, A.; Comunicarea eficientă cu copiii – Acasă şi la şcoală,  Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2002

Gilly, M., Psychosociologie de l'éducation, în Moscovici Serge (sous la direction), Psychologie sociale, Paris, P.U.F., 1984

Golu, P., Învăţare şi dezvoltare,  Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., 1985

Vâlceanu, C., Comunicarea ȋn asistenţa medicalä, sursä online: farma.com.ro


 

Despre psihosociologia elevului cu cerințe educative speciale în domeniul cognitiv


Prof. Ed. Daniela IOVIȚĂ,

Școala Gimnazială Specială, Centru de Resurse și Documentare privind Educația

Incluzivă/Integrată, Cluj-Napoca


 Principalul motiv pentru care copilul merge la școală este să învețe, să se educe, să devină util societății, să se poată întreține atât el cât și viitoarea posibilă familie, să aibă un loc de muncă și mai ales un rost în lume. Educația dă mărturie despre schimbarea destinului, și acest destin începe pentru copil încă din perioada intrauterină. Acolo, în creuzetul familiei, se pun bazele primei educații, se concepe frumusețea, se cultivă podoaba, crește bogăția, în finețea celor transmise de mamă, în dorința de a avea un copil educat ce are în fața vieții posibilități și uși deschise spre un viitor mai bun.  

 Principalele direcţii de modernizare a curriculumului românesc au la bază diagnoza actualului curriculum şi a sistemului de educaţie, dar şi câteva repere europene, precum cadrul calificărilor şi competenţele-cheie. Două dintre aceste direcţii susțin flexibilizarea curriculumului prin personalizarea educaţiei şi centrarea pe elev. Acestea implică atât o bună cunoaştere a nevoilor de dezvoltare ale elevului, în funcţie de care se construieşte demersul educaţional, cât şi utilizarea unor strategii didactice care să angajeze în activitate toţi elevii şi care să permită adaptarea la diferitele nevoi şi stiluri de învăţare ale acestora. Aceste elemente susțin un ansamblu de măsuri mult mai ample, ca spre exemplu caracteristicile elevilor cu cerințe educative speciale în domeniul cognițiilor, de aici indirect specificul limbajului, educația, conduita, înțelegerea, comunicarea, socializarea, specificul gândirii, autonomia personală, aptitudinile pentru muncă.

 Educația specială este destinată acelor solicitanți care, din diverse motive, nu pot să beneficieze de învățământ normal, de masă. Printre aceste solicitări de educație se situează educația specială, o alternativă deloc neglijabilă a educației pentru toți, unde resursa urmează copilul. Ca și disciplină de sinteză, psihopedagogia specială s-a încumetat să unifice structuri informaționale interdisciplinare, ca spre exemplu: științe medicale, juridice, psihologie, sociologie, asistență socială, domeniile integrării socio-profesionale, statistică, consiliere, etc. Unele lucrări referitoare la acest domeniu subliniază că: ”psihopedagogia specială (sau defectologia) este o ştiinţă psihopedagogică ce îşi delimitează aria preocupărilor la  persoanele cu abateri de la dezvoltarea normală, persoane cu deficienţe (handicap), cu dizabilităţi, la studiul  particularităţilor psihice, la instrucţia şi educaţia, la evoluţia şi dezvoltarea lor psihică, la implementarea metodologiei corectiv - recuperative pentru valorificarea potenţialului uman restant şi dezvoltarea  personalităţii acestora, în vederea integrării socio-profesionale cât mai adecvate” (cit. în Verza, pag. 24, 2011). Cu alte cuvinte, psihopedagogia acționează asupra mai multor tipuri de dizabilități, deficiențe și handicapuri în scopul stopării caracterului lor degenerativ-progresiv, de ameliorare, reabilitare, recuperare, de la caz la caz.

 Dizabilitățile cognitive se remarcă printr-un tablou complex, multicauzal, cu totul deosebit. Dizabilitatea cognitivă (deficienta mintală sau de intelect) reprezintă un ansamblu de manifestări foarte eterogene sub aspectul cauzelor, gradelor sau a complicațiilor atașate. Trăsătura comună fiind incapacitatea de a desfășura anumite activități ce implică operații ale gândirii la nivelul realizării lor de către indivizii de aceeași vârstă, pentru că funcțiile psihice (in special cognitive) se dezvoltă într-un ritm mult prea lent comparativ cu alți elevi/copii de aceeași vârstă. Deficiența mintală reprezintă o deficiență globală (afectivă, psihomotorie, comportamentală) care se manifestă în grade diferite raportat la nivelul mediu al populației, pe parcursul vieții, cu urmări foarte diverse în privința adaptării. Ajunși în acest punct, practica psihopedagogică evidențiază comportamente foarte diverse, variabile ca intensitate, durată de timp, mediul de expunere, medii de proveniență, educația părinților, mediu familial, socio-economic, statul profesional, etc. Ce putem observa este că, cu cât gradul de afectare al structurilor cognitive este mai grav, cu atât sfera comportamentală este mai variată, mai aleatorie, mai instabilă, poate deviantă de la axa normalității unanim acceptată de majoritatea membrilor societății. Comportamentele sunt predominant mecanice, imitative, dat fiind gradul mare de contagiune cu elemente subculturale inclusiv în școlile speciale. Acest aspect evidențiază proprietatea stereotipică a comportamentului elevului cu cerințe speciale în spectrul cognitiv. Destructurarea cognitivă mai poate rezulta dintr-o serie de cauze multiple, ca mai apoi unele dintre ele să se restrângă la arii mai cunoscute. Cu cât gradul de dizabilitate este mai mare, deci structurile cognitive mai afectate, cu atât răspunsurile comportamentale sunt mai inadaptate, mai brutale, rigiditatea gândirii, stereotipiile, reflectându-se și în răspunsurile comportamentale la fel de rigide. Într-o lume in care performantele intelectuale sunt de dorit, așteptate, acceptate si prețuite, deficienții mintali înregistrează numeroase eșecuri. Din acest motiv, spunem ca ei sunt ,,condiționați,, de insucces. Experiența neplăcută a insuccesului deține repercusiuni asupra organizării personalității. Este si motivul pentru care unii dintre aceștia apelează la conduite agresive, prezintă imaturitate, anxietate, ostilitate, frustrare, devin reactivi, negativiști, dezadaptați. Toate aceste elemente depind într-o foarte mare măsură de acceptarea de către părinți a dizabilității, de gradul precoce de intervenție integrată, de mediul (familial, școlar, anturaje, hobby-uri) în care este plasat subiectul, de calitatea serviciilor psihopedagogice integrate (inclusiv sub aspect medical, al asistării sociale, juridice, etc) și de voința familiei de a se alătura acestui demers integrator

 Din punct de vedere a cauzelor ce conduc la dizabilitate cognitivă, acestea sunt multiple, dar manifestările comportamentale nu fac dovada că ar depinde exclusiv de acestea. Există dizabilități cognitive clasificate pe mai multe nivele, comportamente ce depind de acestea sau alte comportamente mixte. Un rol important îl are familia, părinții sau aparținătorii deoarece, activitatea de recuperare sau stimulare/ antrenare comportamentală și cognitivă se continuă obligatoriu și acasă. La deficienţii cognitiv apare o dereglare accentuată a mecanismelor de adaptare şi integrare socială, ca urmare a influenţelor pe care le exercită asupra individului un anume factor sau un grup de factori care pot determina dizabilități, cu repercusiuni negative și asupra dezvoltării întregii personalităţi. Referindu-ne la personalitate, aceasta pe foarte multe structuri și substructuri este grav afectată, insuficient dezvoltată, labilă, foarte influențabilă în anumite laturi, oferind predispoziții.

 Personalitatea la deficientul cognitiv este un nonsens, deoarece nu se pot surprinde acele structuri ce sunt caracteristice unor sisteme psihice, ce organizează astfel de formaţiuni, în acest caz fiind vorba mai mult de individualități sau nuclee ce stau la baza personalității. Un alt punct de vedere este acela că, nu abordează personalitatea deficientului de intelect, ci se descriu funcţiile instrumentale şi caracteristicile proceselor psihice, cu totul inedite. Alte teorii arată că atunci când solicitările depăşesc posibilităţile de răspuns, se manifestă o caracteristică numită fragilitatea construcţiei personalităţii. Acest punct este oarecum responsabil de inadaptare, de frustrările multiple, de coordonare, autocontrol și instruire. La deficientul de intelect există un anumit specific care-şi pune amprenta principalelor aspecte caracteristice în handicapuri ale structurilor psihice; se consideră caracteristică principală personalitatea dizarmonică, care în perioada preadolescenţei se afirma cu pregnanţă.

 Aceste noțiuni ce țin de psihosociologia elevului cu dizabilități cognitive sunt sumar prezentate deoarece amplitudinea cercetării lor necesită spațiu amplu de desfășurare. Nu în ultimul rând trebuie specificat caracterul specific al învățării, cu toate șablonismele și rigorismele prezente, actul de predare- învățare- evaluare fiind de la caz la caz individualizat și personalizat, funcție de posibilitățile reale ale copilului și de interesele acestuia.

Bibliografie:

Barboș Ana, Barboș Emilia. Adaptare compenso-recuperare-integrare. Instrumente și tehnici de lucru pentru cadrele didactice de sprijin/ intinerante și partenerele acestora- cadre didactice din învățământul de masă, Editura Risoprint, Cluj- Napoca, 2007.

Bucur-Eugeniu. G., Popescu Octavian. Educația pentru sănătate în familie și în școală, Editura Fiat Lux, București, 2004.

Constantin Enăchescu. Tratat de igienă mintală, Editura Polirom, Iași, 2004.

Emil Verza. Psihopedagogie specială-  manual pentru școlile normale, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995.

Emil Verza. Tratat de logopedie, vol. I, Editura Fundației Humanitas, București, 2003.

Olga Barbu. (coord). Relația școală-familie. Ghid didactic în sprijinul orelor de consiliere cu părinții, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2018