Metonimia

Prof. Anda LAZAR,

Liceul Teoretic „Constantin Romanu-Vivu” Teaca

In renumitul articol despre afazie, Roman Jakobson remarca faptul ca toate sistemele de semnificatie se bazeaza pe interactiunea dintre axa paradigmatica si cea sintagmatica.¹

Acelasi autor sublinia faptul ca „cinematografia este in mod tipic metonimica, deoarece se bazeaza in mod esential pe juxtapunere si contiguitate: un are puterea specifica a metaforei de a da un „subiect” verbul sau actiunea unui alt subiect.

Trebuie sa juxtapuna cele doua subiecte si sa faca metafora subiect unei metonimii.”²

In consecinta, cinematografia utilizeaza metonimia ca pe un sistem de variatii.

Pentru a ilustra modul in care acest trop este o parte integranta a ideei de cinema, am ales ca „material didactic” filmul The Butterfly Effect (Efectul Fluture), lansat in anul 2004, scris si regizat de Eric Bress si J. Mackye Gruber.

Titlul filmului face referire la „efectul fluture”, care teoretizeaza faptul ca o schimbare in ceva aproape insignifiant, cum ar fi o bataie a aripilor fluturelui, poate avea consecinte mai mari, neasteptate in viitor, cum ar fi calea de trecere a unui uragan.

Stiintific vorbind, „efectul fluture” este o metafora care incorporeaza conceptul de „dependenta sensibila in conditiile initiale” din teoria haosului.

In principiu, diferentele mici din conditia initiala a unui sistem dinamic pot produce variatii mari in comportamentul pe termen lung al sistemului.³

„Efectul fluture” este un trop comun in cinematografie, prezentand scenarii care implica calatoria in timp si ipoteze de tipul „Ce ar fi daca?”, unde o poveste divagheaza din momentul unui eveniment aparent minor, rezultand in doua finaluri semnificativ diferite.

Filmul The Butterfly Effect exploateaza tocmai aceste aspecte. Pe de o parte, utilizeaza calitatea metonimiei de a se juca cu variatiile pe aceeasi tema si posibilitatile acestora de a sugera anumite lucruri celui care vizioneaza filmul.

Spre exemplu, actorul principal al filmului descopera ca prin concentrare asupra unui eveniment, el reuseste sa se intoarca in timp, spre a putea indrepta lucrurile rele din trecutul sau. El reuseste acest lucru recitindu-si jurnalul tinut in copilarie, atunci cand avea episoade repetate de pierderi de memorie, iar scrisul era unicul lucru care il ajuta sa un piarda firul vietii.

Ideea de metonimie se realizeaza tocmai prin inlocuirea sensului de baza al sintagmei „efectul fluture” cu cel folosit in cinematografie, similar consecintelor calatoriei in timp sau modificarii anumitor aspecte ale existentei.

Daca in lumea stiintifica, „efectul fluture” se rezuma la o mica schimbare a conditiilor unui sistem care antreneaza un lant de evenimente ulterioare la scara mare (comparabil efectului domino), in cinematografie lucrurile se petrec la o scara mult mai mica, numai vietile personajelor principale schimbandu-se de la un scenariu la altul, intreaga lume din jurul lor ramanand neschimbata.

Metonimia ramane un trop important in industria cinematografiei, asigurand transferul anumitor concepte din palierul cotidian in cel al filmului, realizand o legatura intrinseca intre cele doua „lumi”, evident legate  printr-o capacitate de abstractizare.

Bibliografie selectiva:

Deleuze G., Cinéma II: L'image-temps (1985).

Devaney Robert L, Introduction to Chaotic Dynamical Systems, Westview Press, 2003, editie electronica.

Jakobson R., Child Language, Aphasia and Phonological Universals, 1941.

http://www.imdb.com/title/tt0289879/, site accesat in data de 22.01.2010, ora 22:27

Note:

1. Jakobson R., Child Language, Aphasia and Phonological Universals.

2. Deleuze G., Cinéma II: L'image-temps.

3. Devaney Robert L, Introduction to Chaotic Dynamical Systems.

Portretizarea suferinței eului și a cosmosului în lirica eminesciană

Prof. Anda LAZAR,

Liceul Teoretic „Constantin Romanu-Vivu” Teaca

Opera poetică a lui Mihai Eminescu, întinsă pe o perioadă de 17 ani, cuprinde elemente din trei generații literare, si anume pașoptismul, romantismul retoric francez, evoluând înspre postpașoptismul românesc, care se conturează, de fapt, prin creația sa, atingându-și apogeul. În anii de final ai poeticii eminesciene se depășesc structurile fixe ale romantismului, accentul mutându-se înspre poetica postromantică, înglobând o viziune tragică asupra lumii.

În panoplia temelor și motivelor poeticii eminesciene, Cosmosul și trecerea ireversibilă a timpului se definesc ca și aspecte importante, modelele cosmologice fiind modele teoretice, ipotetice ale Universului.

După cercetătorii J. Merleau-Ponty și B. Morando, există trei etape ale modelelor cosmologice:

1. Cosmologia antică – conturată de viziunea unui univers sferic.

2. Universul conceput ca și mecanism – schițat după fizica newtoniană. Mai este cunoscut și sub denumirea de modelul lui Kant și Laplace.

3. Modelul cosmologic – schițat după teoria lui Einstein.

Definitorii pentru opera eminesciană sunt modelele platonician și kantian.

În viziunea platonică, Cosmosul este un corp perfect, o sferă închisă, conținând mai multe sfere concentrice (zece sau șapte). În centru se afla Pământul sau sâmburele de foc al lumii, sferele fiind orbitele planetare, iar sfera exterioară este sfera stelelor fixe.

Conform cu gândirea lui Platon, axa sferelor concentrice e o coloană de lumină, fusul necesității. Pe fiecare orbită planetară există câte o sirenă (de fapt, șapte sirene), fiecare având sunetul său caracteristic. Din combinația acestora rezultă muzica sferelor. Universul este de tip muzical și este viu, e o ființă creată de Demiurg după legile matematicii, iar legea sa este tot matematică.

Ca și tip de spațiu, universul platonician este unul grupat în jurul unui punct din care crește o axă. După Mircea Eliade, este un tip de spațiu potrivit gândirii mitice, grupat în jurul lui axis mundi, iar locul unde axa intersectează pământul este un omphalos. Axa lumii unifică nivelul existenței sacre cu acela al existenței profane, omphalos fiind, pentru mitici, punctul realității absolute.

În cazul gândirii platonice este vizibilă o intuiție antropocentrică a lumii și un univers antropocentric, însă, în contrapartidă, modelul kantian oferă un univers infinit, conținând o pluralitate de lumi, unde fiecare se naște și moare. Universul luat în întregul său e nemuritor, doar părțile fiind muritoare. În modelul kantian, perspectiva antropocentrică dispare, iar ființa umană e doar o întâmplare. Locul Demiurgului matematician e luat de un mecanician, situat impersonal și confundat cu Legea.

Ambele modele sunt ipostaze ale unui Univers imaginat din prisma unor teorii, iar cititorul aderă, conștient sau nu, la unul dintre acestea, imaginându-și-l. Însușirea unui model cosmologic adoptiv nu reprezintă o categorie esențialmente conștientă, ci una a subconștientului uman, indicând o opțiune pentru un anumit tip de Univers.

Romantismul reactivează în subconștient modelul platonic, iar Mihai Eminescu îl adoptă, ducând la limită gândirea poetică pașoptistă, regăsind o motivare internă a alegerii făcute în subconștient, iar poezia pașoptistă își regăsește propriile motivații.

Mihai Eminescu a înglobat în poetica sa structura internă românească, precum și vasta cultură și filosofie universală (indiană, greco-latină, germană), acestea ajutându-l să materializeze abstractul în imagini simbolice, poetice, soluționând problema spinoasă a oricărei literaturi, anume limbajul și crizele succesive prin care acesta trece.

Filosofia lui Schopenhauer a influențat poetica eminesciană, în special în perioada în care contradicția dintre idei, idealurile, tipurile de civilizație, precum și o nouă raportare la divinitate, scoțând în lumină teme reprezentative, cum ar fi figura geniului, trecerea ireversibilă a timpului, nașterea universului etc.

Fidel romantismului, Mihai Eminescu va încerca să dea contur alterității, va construi adevăruri iluzorii, unde se întâlnește pierderea coerenței sinelui, iar umbra devine instrument al uciderii ființei.

Portretizarea temelor cosmosului și suferinței eului poetic pot fi observate în două texte importante, Scrisoarea I și Odă (în metru antic).

Scrisoarea I face parte din ciclul de cinci poeme antume ale lui Mihai Eminescu. Inițial, ciclul trebuia să aibă altă ordine decât cea publicată în ediția finală a operei, de-a lungul anului 1881 (pentru primele patru scrisori), în revista Convorbiri literare. Este publicată la 1 februarie 1881 și este o renumerotare a Scrisorii III („Când cu gene ostenite...”), însă în edițiile și referințele critice a rămas cu numerotarea dată la apariția în Convorbiri literare.

Critica se află în unanimitate când situează poemele între marile antume ale creației din perioada de maturitate a poeticii eminesciene, acesta polemizând, cu ajutorul acestora, mai mult decât a făcut-o prin alte opere, ținta lui fiind contemporanii săi, epoca literară, controversele din jurul Junimii și a direcției noi, operele fiind niște valori cu o adresare extrem de clară.

Scrisoarea I – în primele sale variante – datează din anii când Mihai Eminescu era student la Berlin, în ea regăsindu-se elemente convergente cu poemul Memento Mori, Rugăciunea unui dac, dar și cu a traducerii Imnului vedic al creației, precum și ale religiei vechilor indieni.

La nivel formal, opera apare ca având versurile de 16 silabe (opt trohei) sau 15 silabe (șapte trohei și o silabă finală tonică), distribuția nefiind „controlată de vreun principiu formal, dar având o structură formală perfect adecvată spiritului care însuflețește aceste poeme”. (Ioana Both apud P. Creția).

În cadrul poemului se poate observa preferința lui Mihai Eminescu pentru antiteză, ca și o figură de construcție și ca modalitate de structurare a viziunii asupra cosmosului, timpului și a subiectului liric. Centrală în această antiteză este tensiunea ireductibilă a celor doi termeni aflați în simetrie.

Ceea ce unește este contrastul, văzut de P. Creția ca fiind generator și definitoriu. Antiteza Scrisorii I se conturează între deșertăciunea lumii și atotputernicia morții și între puterea geniului și soarta acestuia în lume.

Opera însumează un alt tip de scenariu romantic pentru desfășurarea Ideii, pentru temele și ideile fundamentale ale poeticii eminesciene din perioada de maturitate, ilustratoare fiind „universul cosmic, istoria lumii, poezia și iubirea”. (Ioana Both apud P. Creția).

Romantismul captează tocmai confruntarea acestor opoziții, iar Mihai Eminescu satirizează nu numai toate temele definitorii din propria creație, ci și subiectul poetic, poemul fiind adresat eului liric, tocmai pentru a-și oglindi adevărata identitate și pentru a-l ajuta să se definească.

Scrisoarea I reprezintă una dintre creațiile majore ale sfârșitului de romantism european, urmând în șirul logic dispariția subiectului (și a divinității), „prezența-absență a postromantismului literar modern”.

Pe lângă portretizarea cosmosului în poetica eminesciană, tema suferinței geniului și a incompatibilității sale cu lumea devine o idee recurentă, așa cum se poate observa în poezia Odă (în metru antic). Oda lui Eminescu nu este deloc retorică şi convenţională, este patetică, nostalgică şi deosebit de dureroasă.

Poetul menţine câteva elemente intacte, printre care atitudinea nostalgică, motivul mantiei şi fiinţa de excepţie. Atitudinea nostalgică creionează atmosfera lirică, putând fi definită ca un mod de a fi romantic, simbolizând nevoia de a corecta realitatea.

Odă (în metru antic) este construită în antiteză, Eminescu suprapunând cele două planuri de exprimare ale umanului, cel al echilibrului datorat contemplării universului: „Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,/ Ochii mei ´nălţam visători la steaua/ Singurătăţii” şi cel al existenței la limita epuizării, a arderii energiei vitale: „De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet/ Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări”. Motivul mantiei împărăteşti apare iniţial ca semn al regalității, iar ulterior devenit semnul poetului însingurat.

Textul odei se grupează în jurul primului vers: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”, șocant prin formulare şi conţinut. Poetul invocă o vârstă îndepărtată a tinereţii, când moartea nu reprezenta un subiect de reflecţie sau de învăţare (experienţa fundamentală va deveni cu timpul o adevărată şcoală a muririi), iar singurătatea era asociată cu reveria, cu seninătatea, cu aşteptarea, cu încrederea.

Primele strofe ale poeziei sunt marcate de timpul trecut al verbelor, însă următoarele trec acţiunea în prezent. Versurile exacerbează suferinţa individuală, proiectată în universal prin aspiraţii de ordin mitologic. De la starea de dinaintea despărţirii de sine, când privirea era îndreptată înspre cosmic, prin suferinţă eul şi-a coborât privirea în moarte, învăţând să trăiască.

Imposibilitatea de a-și stinge focul interior relevă dezechilibrul fiinţei eului, ruperea echilibrului interior. Următoarele versuri sugerează faptul că nimic nu-l mai poate salva de la cumplita ardere care a cuprins până în straturile cele mai adânci existența alienată de sine: „ De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,/ Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări...”

Poetul (eul superior) nutreşte speranța că ar putea renaşte din propria-i cenuşă (asemenea păsării Phoenix), că ar putea să zboare înspre sfere, într-un timp primordial, încercând să se smulgă din agonie, pentru a-și regăsi echilibrul.

Cursul eului între viaţă şi moarte este schițat de două verbe: „a învăţa” şi „a muri”, cel din urmă desăvârșind călătoria personajului în plan terestru. „Nepăsare tristă”, expresie a atitudinii apolinice, face trimitere la condiția „nemuritoare şi rece” a Luceafărului.

Poemul se încheie cu dorinţa apăsătoare de regăsire a sinelui (eului): „Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă”, versurile sugerând o recăpătare a identităţii, însă indiferenţa va realiza miracolul restituirii eului pierdut şi regăsirii păcii. În ipostaza sa de geniu, poetul, deşi fiinţă efemeră, tânjeşte după o existenţă eternă.

În lirica eminesciană, subiectul se înfățișează ca fiind „doar un instrument-oglindă în care divinitatea informă ajunge la cunoașterea de sine, își satisface «dorul» care a determinat-o sa creeze universul. Grandoarea absolută a spiritului și nimicnicia himerică a ființei se întâlnesc în condiția umană, a cărei expresie supremă – și suprem ironică – este cea a genialității”. (Ioana Em Petrescu, 2000).

Bibliografie:

Petrescu, Em. Ioana – Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti, Editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 1989.

Petrescu, Em. Ioana, Both, Ioana – Cursul Eminescu, 1991.

Petrescu, Em. Ioana – Modele cosmologice şi viziune poetică, Editura „Minerva”, Bucureşti, 1978.

Teutișan, Călin – Textul în oglindă. Reflexii ale imaginarului eminescian, Editura „Biblioteca Apostrof”, Cluj-Napoca, 2006.

Recenzie Alina Pamfil

Prof. Anda LAZAR,

Liceul Teoretic „Constantin Romanu-Vivu” Teaca

Cartea Alinei Pamfil, Eseul, o formă a neliniștii, apărută la Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000, abordează problematica eseului și a locului său în spațiul literaturii, făcând apel la diferite concepte și imagini fundamentale din teoria și critica literară, cu ajutorul cărora să se fundamenteze în mintea cititorilor tipologia genului eseistic.

Volumul este o culegere de texte esențiale pentru definirea și închegarea tipologiei eseistice, precum și o încercare de recuperare a tuturor locurilor comune fundamentale din literatura universală aparținând acestei specii.

Esența eseului, potrivit autoarei, o reprezintă dorința lui Michel de Montaigne de a „naturaliza arta” sau aceea a lui Roland Barthes de a fi în cultură, „sălbatic fără cultură”, eseul născându-se din utopie, deziluzii și neliniști.

Eseul este portretizarea unei anamneze dificile, posibile doar într-o mică măsură, fiind textul celui inițiat și crescut în aceste legi, a celui care le știe secretele și este familiarizat cu silen, a celui care încearcă să-și amintească, fundamental fiind pentru acest segment mitul uciderii lui Marsyas și a ștergerii memoriei sale.

Genul eseului estompează liniile de separare ale domeniului culturii și pune la încercare adevărul și formele întrupate de acesta, fiind încercarea utopică de a reda lumii noastre puritatea și firescul.

Autoarea Alina Pamfil mai punctează ideea că eseul deschide și o zonă a neliniștii generice, ambiguitatea, dinamica și deschiderea, caracteristicile sale fundamentale, nemaiputând fi exprimate în totalitate.

Genul eseului reprezintă un tip de discurs care întreține o „conversație” cu toate instanțele literaturii și lecturii, fiind definit de modalitatea în care se regăsesc în el formele canonice.

Autoarea subliniază faptul că eseul conține o poetică proprie, are o structură dinamică și deschisă, precum și faptul că întreține un „dialog” cu cititorul, reprezentând tendința de a conferi rigidului plasticitatea.

În cuprinsul volumului sunt vizibile două raportări ale unor autori la genul eseului, anume faptul că, pentru Réda Beusmaïa, eseul este un spațiu-matcă, locul unde toate genurile se întâlnesc și comunică între ele, iar pentru Michel Beaujour este un tip de discurs care oglindește aspirația spre genus universum.

Eseul având dimensiuni lirice si epice, aspect dialogat, aflându-se în proximitatea scrisorii și dialogului filosofic, în spațiul formelor deschise, dimensiunea sa dialogată portretizează faptul că întregul său discurs poate fi văzut ca și un răspuns dat unei interogații (prezența întrebării poate fi facultativă), ca o interogație devenită o problemă, ca un răspuns ce presupune existența altor răspunsuri, precum și ca un răspuns dat unei întrebări pe care niciun alt răspuns nu o mulțumește.

Eseul transcrie o interpretare, dar subiectul și viziunea folosite sunt complet diferite, fiind o operă de autor, un discurs de gradul I.

Eseul, potrivit viziunii autoarei, este un discurs critic plin de literaritate sau o literatură transformată în discurs critic, cuprinzând zone de indeterminare (care pot fi umplute), articulații imprecise (este posibilă recorelarea imaginilor, reflecțiilor) și serii incomplete (ce pot fi continuate cu fiecare lectură), fiind o expresie a unei evadări în afara granițelor culturii, o opțiune pentru un dialog solitar și nemijlocit.

Româna comună privită prin perspectiva istoriei limbii române

Prof. Anda LAZAR

Liceul Teoretic „Constantin Romanu-Vivu” Teaca

1. Definiție:

„Prin româna comună se înțelege etapa de dezvoltare a limbii române dinaintea separării celor patru dialecte, perioada în care presupunem că dacoromâna, aromâna, meglenoromâna și istroromâna formau un tot lingvistic, mai mult sau mai puțin unitar.”1

Această etapă de dezvoltare a limbii române a avut diferite denumiri:²

- Romanică balcanică (Ov. Densusianu)

- Străromână, după germanicul Urrumänisch (Sextil Pușcariu)

- Română primitivă (Al. Philippide, G. Ivănescu)

- Română comună (Al. Rosetti)

- Română primitivă comună (D. Macrea)

- Traco-română sau Protoromână (I. Coteanu)

2. Datarea:

- După Densusianu (Histoire de langue roumaine, I, p. 324), coborârea spre sud a strămoșilor aromânilor s-a produs cu începere din sec al VI-lea și al VII-lea; epoca română comună ar lua deci sfârșit la această dată.

- Gustav Weigand (Linguistischer Atlas des dacorumänischen Sprachgebietes, Liebzig, 1909, col. 8) stabilește limitele românei comune între sec. al VII-lea și sec. al IX-lea.

- Pușcariu (Étude de linguistique roumaine, p. 116) nu fixează o limită precisă acestui stadiu de limbă.

- Șiadbei (Sur les plus anciennes sources de l’histoire des Roumains, Annuaire de l’Institut de Philologie et d’Histoire Orientale, II, Bruxelles, 1934, p. 863) delimitează epoca românei comune între sec. al VI-lea și sec. al VIII-lea.

Datarea depinde de momentul când se poate vorbi de o limbă „română”, adică după ce, printr-o serie de împrejurări politice, economice și sociale, latina vulgară și-a pierdut unitatea, fărâmițându-se în limbile ce aveau să devină limbile romanice de astăzi, deci după sec. al IV-lea, pentru provinciile orientale ale Imperiului Roman, când Dacia este separată de lumea romanică occidentală și când româna capătă trăsăturile sale caracteristice.

Epoca românei comune se sfârșește atunci când grupul ce avea să formeze dialectul de sud al limbii române se desface de dacoromână; este momentul când strămoșii aromânilor sunt semnalați pentru prima dată în sudul Pen. Balcanice.

3. Teritoriul de formare:

Teritoriul pe care se vorbea limba română comună coincide cu teritoriul de formare al limbii și a poporului român, „un teritoriu întins, de-a dreapta și de-a stânga Dunării”³.

Limitele teritoriului pe care s-a format româna comună, de pe care s-au deplasat spre S strămoșii aromânilor și meglenoromânilor și spre V aceia ai istroromânilor, cuprind în N Dunării întregul teritoriu carpato-dunărean romanizat, spre S așa-numita linie Jireček, care separa zona nordică, romanizată, de cea sudică, grecească, a Pen. Balcanice, iar spre V frontiera poate fi stabilită cu ajutorul liniilor de isoglosă care separă graiurile sud-slave, răsăritene de cele apusene. Deoarece cele mai vechi elemente slave ale celor patru dialecte românești prezintă caractere sud-slave răsăritene (ḙa pentru slavul comun ě, șt, jd pentru grupurile slave comune *tj, *kt’, *dj), e presupus că teritoriul pe care s-a format româna comună nu s-a întins spre V de isoglosele reflexelor slave de S amintite. Isoglosa lui št, žd trece de-a lungul graniței actuale dintre Bulgaria și Serbia.⁴

4. Particularitățile limbii române comune:

4. 1. Fonetică

În perioada românei comune au avut loc o serie de transformări care au dus la modificarea structurii fonetice și fonologice a românei, datorită cărora româna se diferențiază tot mai mult de celelalte limbi romanice. Unele din aceste transformări au apărut sub forma unor tendințe încă din latina dunăreană. În ultima perioadă a românei comune (sec. IX-XI), odată cu intensificarea contactului cu populațiile slave, româna își îmbogățește inventarul cu câteva foneme și sunete noi.

4. 1. 1. Vocalismul

Sistemul vocalic al românei comune cuprindea următoarele 6 foneme vocale, care se clasifică după cele două caracteristici de bază:

- locul de articulație

- gradul de deschidere

i u

e ă o

a

1) Observații:

- În româna comună se pare că nu exista încă fonemul î, acesta dezvoltându-se ulterior independent în diverse dialecte.

- Româna comună poseda două semivocale: una în seria anterioară, nelabială, cu timbrul e, i; a doua posterioară, labială, cu timbrul o, u; => diftongi sau triftongi ca prim sau ultim element: ie, ea, oa, ai, ei, ii, oi, ui, au, eu, iu, ou;

- Distribuția fonemelor vocalice din româna comună era în funcție de accent, poziția nazală, poziția față de începutul sau sfârșitul cuvântului.

2) Transformări fonetice:

a) a neaccentuat (cu excepția inițialei) s-a închis la ă

ex.: lat. casa > dr., ar., megl. casă

lat. casa > ir. cåsę (forma istroromână cu å pentru a accentuat și cu ę pentru ă final este o inovație)

b) é accentuat s-a diftongat în ḙa și ó accentuat în oa, când erau urmați în silaba următoare de un ă sau e.

ex.: lat. feta > feată (forma dacoromână fată este o inovație)

lat. florem > floare (forma istroromână flore este o inovație)

Diftongii ea și oa aparțin românei comune și reprezintă o trăsătură caracteristică a limbii române în comparație cu celelalte limbi romanice.

c) e (<lat. cl. e) s-a diftongat în ie, în urma unui fenomen spontan, la fel ca în celelalte limbi romanice.

Transformarea are loc atât în silabă deschisă, cât și în silaba închisă, spre deosebire de cele mai multe limbi romanice, unde diftongarea s-a produs numai în silaba deschisă.

ex.: lat. ferrum> fieru

lat. pellem> piele

lat. felem > fiere

lat. sessus > șesu

lat. texu > țesu

Din exemple ca șesu sau țesu, rezultă că i, element al diftongului ie, a produs asibilarea consoanelor precedente.

d) e precedat de labială, în poziție tare, se păstra neschimbat în româna comună:

ex.: lat. pop. fetus > fetu

lat. pop. melum > meru

lat. pop. pirum > peru

Formele făt, măr, păr din dr. sunt inovații.

e) unele transformări au fost determinate de poziția nazală:

- á în poziție nazală > ă (ulterior î)

ex.: lat. panem > dr. pîine (< pîne), ar. pîne, megl. poini, istr. păre

- é în poziție nazală > i

ex.: lat. venit > dr. vine, ar. yini, megl. vini, istr. vire (din vine)

- ó în poziție nazală > u

ex.: lat. comparo > dr., megl. cumpăr, instr. Cumpar, ar. (a) cumpăru

4. 1. 2. Consonantismul

a) apariția africatelor surde č, ț și sonore ǧ, dz ce a fost determinată de acțiunea lui iot asupra consoanelor precedente

În limba română spre deosebire de celelalte limbi romanice, apariția unui anumit tip de africată este în funcție de natura vocalei care urmează după iot.

b) apariția consoanei ș în româna comună este determinată de palatalizarea lat. s urmat de un i, provenit din lat. e, i sau dintr-un e sau i în hiat latinesc

ex.: lat. sessus > șesu

lat. sic > și

lat. roseus > roșu

c) sunetul n’ a apărut ca rezultat al palatalizării lui n urmat de iot (provenit dintr-un e sau i în hiat latinesc)

ex.: lat. cuneum > cun’u

lat. vinea > vin’ă

lat. calcaneum > călcăn’u (după cum se rostește și azi în graiul din Banat și în dialectele din S Dunării)

Cuvintele din dr. cui, vie, călcâi sunt inovații.

d) sunetul l’ în româna comună provine din palatalizarea lui l slab sau forte urmat de un iot, fie că era provenit dintr-un e sau i în hiat latinesc, fie că era degajat dintr-un e sau i accentuate latinești

ex.: lat. filius > fil’u (dr. fiu, ar. hil’u, megl. iliu, istr. fil’)

lat. leporem > l’epure (dr. iepure, ar. l’epure, megl., istr., l’epur)

e) grupele consonantice cl și gl în cuvintele de origine latină se rosteau cu l muiat (cl’ și gl’), cum se rostesc până astăzi în toate dialectele sud-dunărene

ex.: lat. pop. oricla > ar. uriacl’e, megl. urecl’ă, istr. urecl’e

lat. pop. ungla > ar., istr. ungl’e, megl. ungl’ă

În dacoromână, schimbarea grupurilor cl’, gl’ > k’, g’: ureche, unghie, pare să fie destul de recentă, prima atestare datând abia din sec. al XV-lea.

f) româna comună a menționat la începuturile ei distincția între l slab și l forte (provenit dintr-un l geminal sau l în poziție inițială):

-l- simplu intervocalic latinesc > -r-

ex.: lat. solem > soare

lat. molam > moară

g) grupurile consonantice ct > pt, cs > ps (evoluția velarei e spre labială)

ex.: lat. coxa > coapsă

lat. frixit > fripse

lat. lactem > lapte

lat. noctem > noapte

h) gruprile lat. gn > mn

ex.: lat. signum > semnu

lat. lignum > lemnu

i) grupurile bl și br intervocalice devin ul și ur

ex.: lat. subula > *subla > suulă > sulă

lat. cibrum (= cribrum) > ciuru

j) grupul latin sc, sf, urmat de e sau i, e redat prin șt

ex.: lat. descendere > deștinde

lat. castigare > cîștiga

4. 2. Morfosintaxă

4. 2. 1. Substantivul

În româna comună se mai păstrează declinarea a IV-a feminină, după cum rezultă din dr. mînu, ca și din formele noru (-mea), soru (-ta).

După gen, substantivele se grupează în masculine, feminine și neutre. Clasa neutrelor cunoștea în româna comună trei categorii de substantive caracterizate prin:

a) singular în –u, pluralul în –e: acu, cotu, fieru, osu etc. ;

b) singular în –u, plural în –ure: ceru, pieptu, timpu, nodu etc. ;

c) singular în –e, plural în –e: pântece.

În flexiunea substantivului românesc nu au existat opoziții formale între N și Ac, spre deosebire de România Occ., unde subiectul a avut multă vreme altă formă decât obiectul gramatical. Cauzele reunirii într-o singură formă a N și Ac au fost de natură fonetică (căderea consoanelor finale –m, -s, -t) și morfosintactică (stabilirea unor noi relații, în care forma de Ac putea fi marcată prin prepoziții și prin locul ei în enunț).

Constituirea formelor unice de G-D s-au efectuat sub influența D asupra G, proces ce a avut loc în latina dunăreană.

În româna comună, întrebuințarea prepoziției a < lat. ad ca semn al G sau al G-D se întâlnește mai des, începând cu sec. al VII-lea.

4. 2. 2. Adjectivul

Potrivit numărul formelor, adjectivele cunosc în româna comună trei categorii:

a) adjective cu patru forme: m. amaru – amari

f. amară – amare;

b) adjective cu trei forme: m. nou – noi

f. noauă – noauă;

c) adjective cu două forme: m. dulce – dulci

f. dulce – dulci.

Adjective cu o singură formă, deci raportul de gen și de număr neutralizate total, nu au existat în româna comună.

Comparativul adjectivelor se forma cu adverbul mai + pozitivul (mai bun, ar. ma(i) bunu), iar superlativul absolut a avut în româna comună mai multe modalități de exprimare, după cum rezultă din faptul că aromâna s-a oprit la multu + pozitivul adjectivului, pe când dr. la foarte +pozitivul adjectivului.

4. 2. 3. Numeralul

În trecerea de la latină la româna comună, numeralul a suferit modificări importante.

Termenii fundamentali de la 1 la 10 s-au păstrat din limba latină, cu mici modificări (unu, doi, doauă, trei, patru, cinci, șease, șapte, optu, noauă, dzeace).

Pentru 20, româna comună a avut pe lângă douăzeci și pe vig’inti < lat. viginti, cum rezultă din ar. yig’i (n) ți, pierdut în celelalte dialecte.

Sistemul de numărare de la 11 la 19 și de la 20 la 90 a fost refăcut. Majoritatea cercetătorilor consideră că sistemul de numărare românesc este datorat mediului balcanic.

Celelalte numerale (ordinare, multiplicative etc.) s-au pierdut încă din latina târzie și s-au creat forme noi pe teritoriul limbii române.

4. 2. 4. Verbul

Spre deosebire de flexiunea nominală, flexiunea verbală a românei comune continuă să fie bogată, din punctul de vedere al morfemelor specifice (de persoană, număr, mod, timp).

Comparația dintre cele patru dialecte românești a permis reconstruirea a patru moduri personale în româna comună: indicativul, conjunctivul, condiționalul și imperativul și a trei moduri nepersonale: infinitivul, gerunziul și participiul. A dispărut supinul, valorile exprimate de acesta fiind redate la infinitiv.

La indicativul prezent se menține forma etimologică lăudámu, lucrámu.

Fizionomia formelor de imperfect în româna comună prezintă formele etimologice fără –m la pers. I sg. (eu) lăuda și fără –u la pers. a III-a pl. (ei) lăuda. Desinențele au fost adăugate ulterior pentru a se evita omonimia (-m la pers. I sg. și –u la pers. a III-a pl.).

La perfectul simplu existau multe forme de perfect tare: fečiu „făcui”, arșu „arsei”, adușu „adusei” etc., păstrate până astăzi în ar. și megl., și în unele graiuri dr..

Mai mult ca perfectul nu cunoștea forme cu –se- și forme cu –ră- la plural.

4. 3. Particularități regionale

Limba română comună era vorbită pe un teritoriu întins, fapt care explică unele particularități. S. Pușcariu a considerat următoarele fenomene ca particularități regionale. datând din epoca românei comune:

a) rotacismul lui –n- > -r- în elemente latine (rostirea bire, bură, mîră, pentru bine, bună, mână), fenomen care astăzi se mai păstrează doar în câteva puncte în dialectul dr. (în Munții Apuseni), dar care cuprindea în sec. al XVI-lea, când apar primele noastre texte scrise, jumătatea de N a Transilvaniei, Maramureșul și N Moldovei și care este generat de dialectul istr. ;

b) palatalizarea labialelor (rostirea k’atră, g’ne, pentru piatră, bine), fenomen generat în ar., parțial în megl. (unde labialele nu se palatalizează toate și nici în toate cuvintele) și regional în dr. ;

c) diferența de tratament într c și g + iot: č și ǧ, pe de o parte cum se rostește în dr. (cer din lat. caelum, ger din lat. gelum) și ț, dz (z), pe de altă parte, cum se rostesc în dialectele din S Dunării (ar. țer din lat. caelum, dzinerem din lat. generem);

d) trecerea lui á > ă în tulpina pluralelor feminine terminate în –i: părți, cetăți, adunări. Forme cu á păstrat (cetați. balți) sunt atestate regional până astăzi în dr. și în textele din sec. al XVI-lea;

e) în locul verbelor iotacizate au început să fie preferate în româna comună formele cu oclusiva nealterată: după cred- crezi s-a orientat și aud- auzi (în loc de auz din lat. audio).

4. 4. Lexicul

Vocabularul limbii române comune era alcătuit din elemente de origine latină, dintre care unele s-au pierdut cu timpul sau supraviețuiesc doar în unele dialecte și graiuri.

Ion Coteanu afirmă că s-a stabilit un minimum de 598 de elemente lexicale de origine latină considerate ca cele mai frecvente în româna comună.

Cuvinte de altă natură nu au pătruns în sfera lexicului uzual decât în etapa a doua a românei comune (sec. IX-XII), când, prin influențele exercitate asupra limbii române, influența slavă a îmbogățit simțitor lexicul cu numeroase împrumuturi.

Cu toate modificările ulterioare intervenite în lexic, limba română și-a păstrat caracterul de limbă romanică, majoritatea cuvintelor uzuale (omul, viața materială și spirituală, elemente de civilizație materială, natura sau fauna și flora etc.) fiind de proveniența latină.

În concluzie, limba română era vorbită pe un teritoriu întins, la N și S Dunării. Separarea definitivă dintre grupul de N și cel de S s-a produs în sec. al XII-lea.

La sfârșitul epocii limbii române comune, limba română apare constituită în trăsăturile sale esențiale, încât evoluția ei ulterioară îi va aduce puține modificări în structura fonetică, morfologică și sintactică, aportul secolelor următoare mărginindu-se la introducerea unor elemente de vocabular și la unele modificări sintactice și stilistice.

5. Bibliografie:

- Florica Dumitrescu, Viorica Pamfil, Istoria limbii române, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1978.

- Al. Rosetti, Istoria limbii romane, I, De la origini pana la inceputul secolului al XVII-lea, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1986.

Note:

1. Florica Dimitrescu și Viorica Pamfil, Istoria limbii române, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1978.

2. Pentru conceptul de română comună, v. Rosetti, ILR, pp. 351-353 și I. Coteanu, Morfologia numelui în protoromână (româna comună), București, 1969, pp. 10-12.

3. Sextil Pușcariu, Limba Română, vol. I, Privire generală, București, 1940, p. 255.

4. v. E. Petrovici, Unitatea dialectală a limbii române, în SCL, XV (1964), p. 437 și p. 439.

Structuri narative în romanul popular românesc

Prof. Anda LAZĂR,

Liceul Teoretic „Constantin Romanu-Vivu” Teaca

Legendele biblice, ca și cele apocrife, traduse în literatura noastră încă din veacul al XV-lea, au deschis pentru sufletul românesc cele dintâi zări de lumină. Aceste legende au trezit interesul pentru citit, au îmbunătățit curiozitatea pentru literatura de imaginaţie și au pregătit spiritele pentru poveștile mai întinse, cu intrigă mai complicată, reprezentate prin romanul popular.

Romanul popular este o întreţesere de teme, luate, în întregul lor sau în parte, din literatura orală a maselor populare și prelucrate de autori, care, în cele mai multe cazuri, nu pot fi identificaţi. Din ciclul poveștilor și al legendelor populare care circulă pretutindeni și în care se păstrează uneori ramașițe din concepţii și credinţe de cultură primitivă, dintr-o epocă ce trece dincolo de pragurile istoriei, și-au împrumutat materialul autorii cărţilor populare. Romanul, ca orice carte populară, este, în mod clar, produsul a doi factori deosebiți: poporul, care dă o comoară de povești și legende, iar cărturarul, care adună din popor firele și temele narative, amplifică uneori cu elemente literare înrudite și fixează în scris materialul poporan. Dar tocmai aceste elemente de folclor universal dau romanului popular acea putere, o vitalitate prin care străbate timpul și spaţiul.

Modificările cele mai interesante sunt cele de la sfera romanului popular la trecerea dintr-o limbă într-alta. Plăsmuit într-o anume epocă, el poartă culoarea locală a zonei și a vremii, a religiei dominante din acea zonă, fie ea religie politeistă sau monoteistă, mahomedană sau creștină, etc. Trecând peste granițele veacurilor și ale neamurilor, traducătorii succesivi, dându-și seama că formele de viaţă socială ale prototipului de roman nu vor fi înţelese în cercul cititorilor cărora li se adresează traducerea lor, prelucrează acele forme narative specifice, adaptându-le la condiţiile etnografice și sociale ale mediului lor.

Prin romanul lui Varlaam și Ioasaf, întemeietorul religiei budiste a devenit un ascet creștin, trecut în rândul sfinţilor, dar pentru ca legenda indică a lui Buddha să fie prelucrată în roman hagiografic creștin, a trebuit să sufere anumite transformări, să încorporeze elemente straine de originea ei, ca de pildă Apologia lui Aristides, alcătuită în secolul al II-lea, pierdută în originalul grecesc, dar păstrată în versiuni străine. Prin aceste adaptări la mediuri sociale și etnografice deosebite, printr-o treptată înlăturare a tot ceea ce este specific locului de origine, prin nesfârșitele adaosuri de elemente venite din timpuri și de la popoare îndepărtate, romanul popular a căpătat acel caracter de universalitate prin care a răzbătut peste veacurile istoriei.

Romanul popular apare în literatura românească încă din secolul al XVI – lea și până pe la jumătatea veacului următor el ne-a venit, prin mijlocirea literaturilor sud-slave, din două direcţii opuse, din două lumi cu totul diferite: din lumea Occidentului medieval latin și cavaleresc, stăpânit de cultul bravurii, al onoarei și al „curtoaziei” sau, prin Bizanţ, din lumea Orientului mistic, înclinat spre parabole, sentinţe și enigme. Această încrucişare de elemente atât de deosebite în literaturile sud-slave se explică prin împrejurările specifice în care s-a dezvoltat viaţa popoarelor slave din Balcani în evul mediu.

Literatura bizantină, pe lângă romanul moştenit din epoca de agonie a clasicismului grec, care însă n-a ajuns până la noi, se îmbogăţise de timpuriu cu un interesant ciclu de romane cu caracter popular, venite din Orientul îndepărtat. Plăsmuit în vechea Indie sau Asiria și alcătuit, în general, dintr-o serie de povești, enigma și parabole, încadrate în rama unei povestiri generale, romanul oriental a pătruns în literatura bizantină prin Siria, câștigată de creștinism, care devenise în Evul Mediu ţară de cultură elenistică. Din Bizanţ, romanele acestea au trecut mai departe la slavii sud-dunăreni şi două dintre ele, Varlaam și Ioasaf și Archirie și Anadan, au ajuns de timpuriu și la noi.

Romanul occidental a pătruns în literatura epocii prin ţinuturile adriatice care primiseră catolicismul. Pe aceste ţărmuri sârbești în care înflorea cavalerismul, au pătruns, alături de aceste elemente literare, și câteva prelucrări în proză din Ciclul vestitelor romane „courtois” ale evului mediu occidental. De la sârbi, romanele acestea au călătorit mai departe, ajungând chiar până în Rusia.

Astfel s-a întâmplat și cu primul roman al literaturii române, Alexandria, care, deși este prin originea sa o plăsmuire bizantină, a parvenit din Occident, unde marele cuceritor macedonean a fost preformat. În literaturile europene, romanul oriental a mai pătruns prin Spania, unde fusese adus de arabi și tradus din limba arabă în latină medievală de evreii din Spania, răspândindu-se în tot Occidentul și având o influenţă deosebită asupra novelisticii spaniole, mai ales la începuturile sale.

Literatura populară scrisă începe la noi curând după traducerea primului ciclu de cărți sfinte, cu viziunile apocaliptice. Aceste texte eshatologice nu pot fi puse însă în legătură cu mișcarea bogomilicii. Ele își făcuseră apariția în literaturile creștine cu multe veacuri înainte de răspândirea ereziei în Balcani și, departe de a evidenția principiile sectei, cuprind dogme care vin în contradicție evidentă cu concepția fundamentală a bogomilismului. Părerea învățaţilor slavi de acum mai bine de 50 de ani, îmbrățișată de Hasdeu și Gaster și admisă încă la noi, nu mai poate fi susţinută astăzi, când, în urma dovezilor aduse de istoricii literaturilor creștine, chiar învățaţii slavi au început să renunţe la ea. Această literatură apocaliptică, în deplină consonanță cu atâtea scene zugrăvite pe pereții exteriori ai vechilor mănăstiri, exprimă o tendinţă unitară: aceea de a da sufletelor îndoielnice, pline de ispitele acestei vieți trecătoare, un sprijin moral.

De la literatura apocaliptică s-a trecut apoi la legendele biblice privitoare la Vechiul și Noul Testament, la miracolele hagiografice, la literatura astrologică de prevestire, pentru a se ajunge, în sfârșit, la romanele populare cu intrigă complicată și acțiunea dezvoltată. Literatura poporană scrisă a mai fost îmbogăţită în epoca influenţei slave și prin câteva legende din folclorul bizantin (de exemplu Legenda Casiei) cuprinse în Cronograful lui Moxa, dar elementele apocrife și populare sunt mult mai numeroase și mai interesante în Cronografele lui Cigala și Dorotei de Monembasia, care se traduc în partea secundă a veacului al XVII-lea din greacă. Este foarte probabil că literatura populară din epoca slavă a fost mai bogată decât a putut fi înfățișată, deoarece multe texte s-au pierdut în decursul dezvoltării literare. Altele apar în copii așa de târzii, încât numai monografiile speciale, întemeiate pe colecţionarea atentă a tuturor copiilor și pe confruntarea lor cu originalele bizantino-slave, ar putea decide dacă sunt traduse în epoca slavonismului sau mai târziu.

Legendele religioase apocrife și cărțile populare au pătruns așa de adânc în viaţa sufletească a poporului român, încât au lăsat urme care au rămas până astăzi în pictura religioasă și în arta populară, în tradiţii și superstiţii, în colinde și descântece, în basme și proverbe, chiar, după cum se poate vedea, și în toponimia și onomastica populară. În tot cursul secolului al XVI-lea și în prima jumătate a celui de-al XVII-lea, literatura poporană scrisă se alimentează la noi din izvoare sud-slave. Cultura slavonă însă, întreţinută în mănăstiri multă vreme prin pribegii sud-dunăreni, intră, de pe la jumătatea secolului al XVII-lea, în agonie și la noi, în urma stingerii, sub dominație turcească, a focarelor de cultură slavă din ţările balcanice.

Către sfârșitul domniei lui Matei Basarab, mitropolitul Ștefan, îngrijorat de necunoașterea limbii slave de către preoţi, pune sub tipar trei cărţi necesare cultului divin: Pogribania preoţilor (1650), Mistirio sau Sacrament (taina botezului și a mirului) (1652) și Târnosania bisericilor (1652), în care rugăciunile sunt tipărite, potrivit tradiţiei, în limba slavă, dar indicaţiile – tipicul - sunt traduse în limba romană. În prefaţa prin care insoțește aceste texte, mitropolitul ţării explică astfel motivele care l-au îndemnat la această mișcare.

În locul influenţei slavone, se înrădăcinează la noi, din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, influența culturii grecești, care ajunge în punctul ei culminant în epoca domniilor fanariote, când limba greacă pătrunde în biserică, în cancelariile domnești, în școli și în saloane.

Este greu de stabilit o graniță precisă între aceste două epoci de dezvoltare ale literaturii române vechi. De fapt, încă din epoca slavonismului, apar traduceri din limba greacă (de exemplu Pravila lui Vasile Lupu, tradusă de Eustratie logofătul din greacă), iar, pe de altă parte, cărturari cunoscători și traducători de texte slavone se găsesc și în epoca de plină expansiune a influenţei grecești.

În sfârșit, începând din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, își face drum, în imaginarul nostru românesc, un curent de influenţa rusească care, deși uneori își pierde urma sub puternica influență grecească, totuși, din timp în timp, apare la suprafaţă, cu precădere, de-a lungul epocii de ocupaţie rusească a Principatelor Române. Dar acest curent, care va îmbogăţi literature română populară cu texte noi, de exemplu Minunile Maicii Domnului, va fi studiat împreună cu faza de tranziţie de la epoca influenţei slave la epoca influenţei grecești în literatură.

Literatura populară ia un nou și puternic avânt către sfârşitul secolului al XVII-lea. Contactul cu literatura greacă deschide drumuri noi și pentru curentul poporan scris. Textele apocrife, traduse după originalele slavone defectuoase, sunt înlocuite cu versiuni mai complete și mai clare, traduse din greacă; legendele și evangheliile apocrife, necunoscute în perioada slavonismului, sunt traduse acum pentru întâia dată, iar romanul popular se imbogățește cu elemente noi și variate, dintre care unele veneau tocmai din literatura evului mediu occidental.

Literatura populară scrisă, din epoca studiată în decursul acestei lucrări, a avut însă o importanţă deosebită în evoluţia literaturii noastre vechi. Dezvoltându-se potrivit cu dorințele sufletului românesc de pe vremuri, ea avut la început un caracter religios, apoi a căpătat în secolul al XVI-lea un caracter eroic și a dobândit, în sfârșit, în secolul al XVII-lea, o pronunţată notă didactică. De aceea, cărţile populare au fost foarte mult răspândite; ele au format literatura de predilecţie a tuturor claselor sociale, au dezvoltat gustul pentru citit, au contribuit la îmbogăţirea lexicului și la îmbunătățirea frazei și au pregătit, în parte, formarea stilului narativ, care va culmina în opera cronicarilor.

Bibliografie:

Cartojan, Nicolae, Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1940.

Curticăpeanu, Doina, Orizonturile vieţii în literature veche românească, Bucureşti, Minerva, 1975.

Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, Bucureşti, Editura Academiei, 1990.

Ivaşcu, George, Istoria literaturii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969.

Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Vol.I, Bucureşti, Minerva, 1990.

Literatura ca provocare canonică: Harold Bloom și necesitatea de a contura o tradiție intelectuală

Prof. Anda LAZĂR,

Liceul Teoretic „Constantin Romanu-Vivu” Teaca

Canonul Occidental: Cărțile și Școala Epocilor este o operă majoră de teorie literară, scrisă de Harold Bloom în anul 1994, în care autorul apără conceptul de canon literar în relație cu 26 de autori, pe care acesta îi consideră fundamentali pentru tema ilustrată: Shakespeare, Dante, Chaucer, Cervantes, Michel de Montaigne, Molière, Milton, Samuel Johnson, Goethe, Wordsworth, Jane Austen, Walt Whitman, Emily Dickinson, Charles Dickens, George Eliot, Tolstoy, Ibsen, Freud, Proust, James Joyce, Virginia Woolf, Franz Kafka, Borges, Neruda, Pessoa, Samuel Beckett. Harold Bloom consideră fundamentale calitățile autorilor, acelea care l-au făcut să-i includă în cartea sa și le vede ca fiind „autorități în cultură”, iar conceptual lui Immanuel Kant de „valoare estetică” nu este văzut ca și o actualitate, ci ca o sugestie, însă autorul, după o viață de lectură, nu a experimentat acest aspect.

Autorul explică alegerea particulară pe care a făcut-o, aceea de a include în cartea sa 26 de autori canonici, printr-o referință la cartea lui Giambattista Vico, Știința Nouă și la ciclul de faze pe care aceasta le include: Teocratică, Aristocratică, Democratică, cu specificarea că sunt urmate de o fază Haotică, din care o nouă epocă Teocratică se va naște, menționând totodată faptul că a uitat să insereze în carte literatura epocii Teocratice.

Criticul literar Harold Bloom îl consideră pe William Shakespeare „figura centrală a Canonului Occidental” și îl pune în relație cu toți ceilalți autori, inclusiv cu cei care l-au influențat sau care au încercat să îl respingă.

Opera portretizează canoanele literare naționale prin prisma figurilor fundamentale: Chaucer, Shakespeare, Milton, Wordsworth, Dickens pentru Anglia, Montaigne și Molière pentru Franța, Dante pentru Italia, Cervantes pentru Spania, Tolstoi pentru Rusia, Goethe pentru Germania, Borges și Neruda pentru America Latină, Whitman și Dickinson pentru Statele Unite. Harold Bloom descrie secolul în care trăim ca fiind unul Haotic, chiar dacă pretinde că este o continuare a epocii Democratice, cu toate că Giambattista Vico nu a postulat o Epocă Haotică înainte de revenirea celei de-a doua epoci Teocratice.

Opera majoră a lui Harold Bloom se opune Școlii Resentimentului și dezbaterii dintre apărătorii de dreapta ai Canonului Occidental și Școala mai sus menționată, compusă din exponenți ai neo-marxismului, feminismului, noului istorism, lacanieni, deconstructiviști și semioticieni, primii încercând să apere Canonul pentru valorile sale morale presupuse (dar inexistente), iar cei din urmă încercând să-și impună programul presupus (dar inexistent) pentru schimbarea socială a lumii.

„Tradiţia şi iPad-ul” – eveniment de formare Erasmus+, Annaclone, Irlanda de Nord

Prof. Vasilica GĂZDAC,

Prof. Crina LINUL,

Şcoala Gimnazială „Tiberiu Morariu” Salva

În perioada 12-18 martie 2017 în Annaclone din Irlanda de Nord, Regatul Unit al Marii Britanii, s-a derulat evenimentul de formare de scurtă durată pentru profesori din cadrul Proiectului Multilateral Erasmus+ KA2 („BRIDGING THEREE GENERATIONS: TIMELESS GAMES AND TOYS – LEGĂTURI ÎNTRE GENERAȚII. JOCURI FĂRĂ VÂRSTĂ – 2015-1-TR01-KA219-021800) găzduit de către şcoala St. Colman’s Primary School and All Saints Nursery Unit la care au participat șase cadre didactice din cadrul Şcolii Gimnaziale „Tiberiu Morariu” Salva: prof. Găzdac Vasilica, prof. Linul Crina, prof. Pop Adriana, prof. Simionese Ana Floarea, prof. Pop Daniel şi prof. director Cuceu Luminița-Maria.

Din celelalte țări partenere implicate în cadrul proiectului au participat un număr variat astfel din Turcia – țara coordonatoare – 7 profesori, Bulgaria – 2 profesori, Franța – 4 profesori, Letonia – 2 profesori, Norvegia – 3 profesori, Italia-3 profesori, Irlanda de Nord ( UK )- 10 profesori din echipa de proiect locală formându-se un grup de lucru de 37 de cadre didactice care au dezbătut tematici generoase şi au avut parte de vizite tematice interesante.

Evenimentul de formare a avut scopul de a prezenta activitățile derulate în primul semestru al celui de-al doilea an de proiect (A12 – Masă rotundă cu bunicii – Cum vă petreceţi timpul cu nepoții?) (A13 – Dezbatere referitoare la jocurile tradiţionale versus jocuri digitale) (A15 – Tradiţie şi iPad – prezentarea unui erou popular), modalități de creștere a vizibilității proiectului prin participarea la Conferinţa Erasmus + 30 de la Bonn, Germania a echipei din UK, implicarea ambasadelor şi a consulatelor partenerilor în derularea activităţilor și finalizarea materialelor pentru cel de al doilea produs intelectual al proiectului Cartea cu jocuri tradiționale europene-material coordonat de echipa română.

S-au purtat discuții despre integrarea în curriculum a jocurilor tradiționale, modalități de promovare în social-media – Facebook, Twitter, Instagram, Twinspace, web-site cât și în cadrul instituțiilor de învățământ asociate a materialelor didactice concepute până acum, participarea cu aceste produse la competiţii şi conferinţe naționale, organizarea întâlnirii finale de proiect din Salva, România din 5-9 iunie 2017, participarea la concursul național „Made for Europe” Craiova, 27-29 aprilie 2017.

Prezentările materialelor şi produselor concepute de către şcolile implicate în proiect au avut ca scop argumentarea importanţei şi valorii emoţionale a jocurilor tradiționale pentru copii, părinți și bunici, cu participarea elitelor intelectuale locale, ONG-uri, membrii ai agenției naţionale din Anglia, şeful misiunii europene din Irlanda de Nord, parlamentari preocupaţi de creşterea cooperării europene educaţionale dar şi reprezentanţi ai comunităţii locale.

În prima zi s-a vizitat Școala St. Colman’s Primary School and All Saints Nursery Unit Annaclone unde s-a asistat la ceremonia de începere a întâlnirii la care au luat parte oficialităţile locale şi cadrele didactice din echipa de proiect. A fost prezentat un scurt program artistic de către elevi cu specific pentru cultura tradiţională irlandeză, s-au vizitat clasele pavoazate cu multe materiale didactice (majoritatea confecționate de copii), cu laboratoare și cu dascăli foarte apropiați de copii. În sala în care am fost invitați am avut surpriza să vedem că elevii au avut ca sarcini de învăţare cunoaşterea culturii şi a tradiţiilor partenerilor, fiecare clasă a fost personalizată după o ţară implicată în proiect.

Am fost invitaţi să vizităm școala St. Ronan’s Primary School, Newry o şcoală minunată unde ne-au fost prezentate cluburile elevilor ca şi activităţi extracurriculare muzică, dans și IT unde copiii realizează aceste activităţi finanţate de către biserica locală, asociaţiile de părinţi şi de către consiliul elevilor. S-a vizitat şi un liceu sportiv din Ballycastle „Cross and Pasion Secondary School” unde s-au derulat demonstraţii şi ateliere referitoare la sportul lor național iar spre final am vizitat St. Patrick’s College din Banbridge unde am învățat sa realizăm un filmuleț animat pe baza desenelor realizate pe tematica eroului tradițional utilizând aplicaţia pentru iPad – iStopMotion.

Echipa de proiect a participat la vizitele tematice de la Comisia Europeana, Palatul Parlamentului, Giant’s Causeway și Carrick-a-Rede-Ropebridge și a participat la parada organizata în ziua St. Patrick’s din 17 martie din oraşul Armagh City.

La St. Mary’s University College din Belfast a avut loc dezbaterea „Compararea jocurilor tradiționale și digitale în ceea ce privește contribuția emoțională a copiilor” o dezbatere bine echilibrată în argumente pro sau contra aduse de parteneri asupra importanţei jocurilor tradiţionale versus jocurile digitale. Câteva dintre testimonialele echipei de proiect după întoarcerea în ţară care atestă valoarea educaţională a acestor proiecte de cooperare europene:

„Evenimentele de formare de scurtă durată pentru profesori constituie începutul efectului de domino în întreg procesul educaţional de la nivelul şcolii iar metodele însuşite şi contactul cu alte culturi educaţionale sunt vitale în întreg procesul de schimbare impus de proiectul Erasmus+.” (Prof. Cuceu Luminița – responsabil implementare și monitorizare)

„Dezvoltarea emoţională la vârstele timpurii este strâns legată de planificarea jocului ca activitate principală în special prin intermediul familiilor şi al generaţiilor vârstnice să se realizeze acest transfer de valori morale şi de patrimoniu imaterial specifice jocurilor tradiţionale.” (Prof. Simionese Ana-Floarea – responsabil diseminare)

Proiectul este realizat cu sprijinul financiar al Comisiei Europene în cadrul Programului Erasmus Plus, noul program al Uniunii Europene în domeniul educației, formării profesionale, tineretului și sportului. Toate informaţiile pe care le furnizăm reprezintă responsabilitatea exclusivă a echipei de proiect, iar Agenţia Naţională pentru Programe Comunitare în Domeniul Educaţiei şi Formării Profesionale şi Comisia Europeană nu sunt responsabile pentru modul în care este folosit conţinutul acestor informaţii.