duminică, 19 decembrie 2021

De la comportament antisocial la sancțiune penală

 prof. Gabriel MUREȘAN-CHIRA,
Școala Gimnazială Specială, Centru de Resurse și Documentare privind Educația Incluzivă/Integrată, Cluj-Napoca

 

Abordarea dinamicii infracțiunii cuprinde de obicei aspecte sociale. Unele studii consideră că, relația indisolubilă întemeiată pe moralitate și conduită, pe defecte și efecte, este una deosebit de importantă. Prezența anumitor factori și a unor sisteme de sancționare, dar și de prevenție a infracționalității, urmărește în mod pregnant controlul asupra acestui tip de fenomen. Dacă realizăm o analiză retrospectivă a infracționalității în special înainte de 1990, vom observa anumite pârghii puternice care stopau brusc infracționalitatea în absența unui cadru educațional și psihologic, cadru care, mai degrabă face trimitere la detenție și centre de corecție. După 1990, creșterea fenomenului infracțional produs de tineri și minori, generează grave atingeri valorilor societății în condițiile absenței unui program-cadru de prevenție și control. Necesitatea rezolvării de către societate a problemei comportamentale a unor membrii ai săi, înseamnă un debut în încercarea de a aborda moralist, psiho-social sau „medicalist” o perspectivă patologică dezorganizată. Dezvoltarea unor forme de manifestare generală în societate și particulare în anumite contexte, împrejurări sau medii, denotă faptul că, generatorul de conduite multiple tinde deseori spre absurd, și vom vedea de ce.

Cu ceva timp înainte, cercetătorul sud-american Lopez Y. Mira (1965) amintea faptul că: sistemele comunitare vor trebui să fie constituite cu sprijinul politicii statale, idee care, este continuată de Fleming și Bowling (1986) dar și de Farquhar (1991). Pe de-o parte, stigmatizarea socială a centrelor de corecție și penitenciarul, pe de altă parte, identificarea unor clusteri ce determină infracționalitatea și criminalitatea

Fundamentarea politici penale eficiente a fost și rămâne o solicitare de natură să producă efectele dorite. Soluțiile naționale la problema infracționalității, nu depind numai de anumite concepții teoretico-structurale sau metodologii de abordare în plan național ci, depind în mare măsură de mijloacele financiare și materiale, ce pot afecta îndeplinirea pozitivă a acestui deziderat. Analiza conținutului de esență a unor soluții, au condus la nașterea unor teorii și doctrine de neutralizare care, utilizează pedeapsa privativă de liberate spre înfăptuirea actului justițiar-recuperator. Apariția marilor strategii naționale dar și internaționale, a determinat o adevărată criză a sistemelor justiției penale și a organismelor clasice de control social, în special în țările vest-europene. Caracterul social-anticipativ al unor doctrine, ne face să credem că, într-adevăr, privarea de libertate este benefică pentru deviantul comportamental, antisocialul și carențialul internalizat în penitenciar. Identificarea și crearea unor forme mascate sau mai puțin mascate de tratament și regim penitenciar, în conformitate cu unele idei de bază ale modelului social, sunt reprezentate de un număr important de programe-cadru și forme doctrinale de sprijin.

Cercetarea interdisciplinară poate genera păreri diverse cu privire la unele mecanisme comune sau singular-obiective. Deseori, se resimte necesitatea unei corelații a mai multor elemente sau perspective, în sensul de a trasa clar direcția și logica gândirii, trecând de la minim la maxim, de la punctarea unor conduite la analiza lor globală într-un anumit context. La fel se prezintă și problematica noastră. Având în vedere aceste particularități, putem afirma că, actul preinfracțional constituie baza și premisa săvârșirii faptei (actului antisocial, infracțiunea). Utilizând astfel de abordări, niciodată grupul de clusteri ori cauze nu sunt surprinși în totalitate. Asocierea normei sociale la conduită, a stat și încă stă la baza acceptării ori neacceptării regulilor, în sensul abaterii de la normă. Identificarea necesităților indivizilor se rezumă la identificarea unor factori care afectează funcționalitatea lor și, realizarea unor sarcini. Abordarea juridică de pe pozițiile dreptului penal, oferă posibile criterii de clarificare și clasificare ce pot evalua intensitatea, gravitatea și unele accepțiuni socio-culturale ale lumii delincvențiale. În acest sens, internarea delincventului, deviantului și inadaptatului social în penitenciare, poate sau nu poate avea efectele așteptate. Distanțarea față de normele de conduită, de valorile universale ale societății unanim acceptate, generează devianță, deci, inconstante, dezechilibre, fapt ce sancționează normalitatea. În nevoia de clarificare și completare a unor interpretări juridico-sociale, importanța acțiunilor omului în raport cu mediul, aduce în discuție abordarea de tip psihologic a cauzalității delincvenței.

Unul dintre cei mai puternici reprezentanți ai acestui curent a fost Olof Kingberg (1959 apud Buș, 2005) care, în lucrarea: Probleme fundamentale ale criminologiei, încearcă să încadreze individul perturbator al legilor sociale într-o tipologie bio-psihică. Kingberg pornește așadar de la premisa că orice proces psihic este determinat de acțiunea unui stimul (factor, acțiune) extern, mediat de condițiile interne (însușiri, stări) ale omului. Cu alte cuvinte, este vorba despre anumite stări particulare apărute în special în conjuncturi unde, sunt solicitate răspunsuri în general, comportamentale. Reacțiile exagerate raportate la relația individ-mediu conduc spre anumite răspunsuri situate la exteriorul normelor și legităților moral-etice. Aceste răspunsuri sunt denaturate și sunt asociate tendinței de ignorare constantă a regulilor, în condițiile unei incomplete sedimentări a valorilor morale, în unele cazuri constituindu-se în factori de risc. Conduitele inferioare care apar sunt de o moralitate primitivă. Individul, funcție de particularitățile sale conexe, influențează situația, oferind răspunsuri comportamentale particulare. Aceste răspunsuri dețin și o anumită frecvență și intensitate, oscilând de la individ la individ, fiind perturbate tocmai de aceste particularități. Personalitatea individului în relațiile cu mediul, reprezintă o unitate funcțională care, odată cu modificarea unui determinant, realizează modificări la nivelul funcționalității globale. Abordarea de tip psihologic necesită o defalcare pe specificul problemelor și aspectelor componente dar, și o perspectivă personologizată necesară și obligatorie. Astfel:

  • personalitatea deficitară (carențială) – emite câteva aspecte specifice de abordare și anume:
    • gradul de maturizare psiho-socială;
    • decalaje de dezvoltare:
    • maturizare intelectuală, afectiv-emoțională, caracterial-acțională;
    • dezvoltare intelectuală – judecăți morale – sentimente;
    • decalaje în structurile personalității:
    • duplicitate comportamentală;
    • instabilitate emoțional-acțională;
    • satisfacerea imediată a trebuințelor prin delict;
    • simulare.
  • rezistența la frustrarecompletează abordarea psihologică în sensul existenței unei structuri fragile de moralitate, autocontrol și educație, care poate fi detronată de grupări ipotetice care generează instabilitate, modificând semnificativ structura psihică a individului. Aceste elemente ale structurilor interne sunt supuse unui test de rezistență, constituit deseori în cauză a delincvenței.

Dacă infracționalitatea reprezintă un fenomen social atunci, această acțiune umană cunoaște tendințe specifice de dezvoltare. Problematica moralității surprinsă în studiile lui Buș (2005) poate anticipa formarea anumitor tipologii de delincvenți la care predomină una sau mai multe cauze/conjuncturi ce favorizează trecerea la act. Punctul critic care declanșează infracțiunea este de fapt multiplu cauzal (educație, familie, antecedente familiale, de sănătate, mediul). Unii autori ca Lăzărescu (1994), Fodoreanu (2001), Birț (2002) asociază factorilor de natură psihologică și factori sindromatici ori nevroze specifice, de natură psihopatologică. Nu în ultimul rând, anumite studii randomizate, nerandomizate, teoretice și practice nuanțează conceptul de act declanșator al infracțiunii printr-o serie de: aspecte de viață, moduri de gândire, stres și sindroame. Principalele eforturi întreprinse în special de specialiștii vest-europeni și nord-americani cu privire la fenomenul declanșării infracțiunilor, atrag atenția asupra unor „markeri” corelați cu substructuri infantile de personalitate care generează anumite „stări”. Alte teorii surprind factorii predispozanți și anumite vulnerabilități endogene care câștigă teren funcție de conjunctura predispozantă a unor factori psiho-sociali sau genetici.

Într-o altă ordine de idei, reîntoarcerea la unele teorii ale lui Freud, aduc în discuție caracterul pulsional al trăirilor intime, interne ale individului, cu exploziile comportamentale exteriorizate. Actele pulsionale, în opinia lui Biberi (1998, apud Cosman, 1999) reprezintă conflictul dintre Eros și Thanatos unde, Eros este considerat sistemul pulsional, vital, iar Thanatos reprezintă un Eros inversat, distructiv ca instinct macabru. Dizarmoniile globale modifică perceperea realității, generând anormalități față de sine și față de alții. Aceste supra-stimulări sau sub-stimulări psiho-sociale prin care ofertele, solicitările și presiunile crescute din partea societății, amplifică la modul cel mai exagerat nivelul emoțional și al relațiilor interpersonale și sociale. Evaluările situaționale se realizează individual. Orice situație apărută este filtrată la nivelul individului prin suita particulară a tipologiilor caracteriale și psihologice manifestate. Capacitatea și abilitatea de analiză situațională conduc la ideea că, fiecare individ oferă răspunsuri unice la o situație nou creată. Prin imitarea anumitor modele sau antimodele, acte, semnificații, sau expresii, omul acumulează, învață, dezvoltând relații conexe, interpersonale și sociale. În acest context amplu, procesul de învățare poate să apară și sub forma învățării sau deprinderii patologice.

Abordarea psihopatologică completează cadrul rezultat în urma influențelor complexe, intercorelate (economico-financiare, familiale, educaționale), identificând un anumit model ca act necesar și obligatoriu. Această poziție abordează aspecte carențiale care formează tabloul general compus din asimilare, decalaje, acomodare, dezvoltare și deficiențe. Conglomeratul de teorii psiho-sociale unifică și unele aspecte psihiatrice indisolubil legate de generarea delincvenței. Psihopatologia intervine prin comentarii, tendințe și ipoteze, asupra unor conduite ce țin de diagnosticarea profilelor psiho-comportamentale ale infractorilor. Pe lângă faptul că acțiunea unui individ care săvârșește o faptă antisocială generează inclusiv o dilemă morală și una comportamentală, acțiunea de investigare psihopatologică surprinde dualist simptomatologii, nevroze și sindroame. Elementele specifice psihopatologiei recunosc domeniul interdisciplinar al unor studii de referință cu trimitere directă la contextul „oamenilor liberi” și mai puțin la cei privați de libertate.

Sasu (1985, apud Buș, 2004) realizează la finele anilor ’80 primele studii consistente pe anumite cercuri marginale, incluzând indirect și persoanele private de libertate. Ceva mai târziu, în 2004, Fodoreanu și Iftene aduc în discuție cauzalitatea complexă a factorilor care generează delincvența. Astfel, asocierea informațiilor lui Pinel cu cele ale lui Sasu (1985 apud Florian, 1996) sau Oprea (2005), evidențiază unele aspecte care dezvoltă termenul generic al nucleului central al personalității. Comparând studiile critice, pozitive, aduse de reprezentanții acestui curent, cu alte studii (Cosman, 2006), se conturează o serie de aspecte: conjunctura producerii acțiunilor, factorii multipli implicați, anturajul, discernământul, nucleul central al personalității. Desigur, aceste carențe sunt asociate anumitor anturaje ca, spre exemplu, subculturile, în special instituționale unde, imoralitatea se sedimentează mult mai rapid decât anumite legități moral-etice și de bun-simț. Subcultura mediului poate fi supusă la analize pertinente care, ne îndeamnă spre conceperea unei teorii bazale, specifice. Se pornește de la prezumția că societatea deține o cultură proprie, cu norme și valori care orientează și direcționează conduita semenilor noștri. În unele medii instituționale, puternic frustrante și restrictive de mișcare (ex. mediul penitenciar) se pot identifica o serie de grupări atipice, subculturale care, propagă norme, idei sau valori incompatibile cu cele ale societății. Această „contaminare” se face, din păcate, în ambele sensuri. Societatea nu reușește să ofere individului un statut și un rol social pregnant, îl poate izola sau scăpa de sub control social sau deviantul, odată liberat din penitenciar, înarmat cu noi cunoștințe infracțional-subculturale, propagă în rândul societății stilul de viață carceral, subcultural și imoral. În aceste condiții, normele și valorile specifice unui astfel de individ sau grup orientează conduita înspre satisfacerea imediată a nevoilor, indiferent de consecințe. Se pot identifica astfel o serie de grupuri deținătoare a subculturii: grupul autonom, grupul non-utilitarist, dependent social și sociopat.

O altă teorie de bază care a generat discuții în cercurile științifice a fost teoria subculturilor delincvente și a grupurilor stradale, elaborată în anul 1943 în S.U.A. de W. F. Whyte. Teoria explică parțial, tendința relativ nouă a societății de atunci înspre socializarea negativă a individului în grup, dobândirea de „valori” prin perspectiva grupului și orientarea spre dobândirea ilicită a bunurilor. Teoria dezorganizării sociale și a asocierilor diferențiale constituie un veritabil reper de analiză al organizării selective, disfuncționale a grupurilor sociale, anumite puncte de referință propunând abordări non-conformiste. Această teorie complexă corespunde teoriei „transmisiei culturale” concepută de Cressey. Astfel, socializarea explică fundamentul și geneza delincvenței într-un mod mult mai rapid, preluând metode, norme, opinii, atitudini și credințe prin imitarea modelului negativ (anti-modelul). Elaborarea acestei teorii și validarea ei în societatea contemporană românească, aduce contribuții considerabile explicitării conduitelor delincvențiale. Pe de-o parte se realizează trimiteri retrospective la anumite fenomene delictuale de masă (anii 1965-1980) iar, pe de altă parte, ne raportăm la evaluări prezente, la condiții de viață actuale și la relevarea comparat-științifică a delincvenței intersociale. Mediul social ar putea fi reconstituit în scopul descurajării manifestărilor delincvente. Ceea ce este denumit ca devianță, precum și totalitatea definirilor care sunt aplicabile unui astfel de comportament, reprezintă rezultatul unei stratificări sociale mai mult sau mai puțin reușite. Acest context conturează aspecte ale etichetării sociale constituite în teorie și aplicabile în cadrul relației reactivitate socială-delincvență. Din acest punct de vedere, delincvența nu este o trăsătură sau o proprietate înnăscută ei ci o însușire conferită comportamentului ce influențează în special prin putere. Caracterul fenomenologic este compus din trei curente importante. Astfel amintim: subteoria schimbului, subteoria etnometodologică și interacționismul specific. Delincvența nu reprezintă o stare ci, o etichetă atașată unui comportament specific. Delincvența reprezintă comportamentul ce solicită intervenția reprezentanților controlului social, adică crearea unei conduite conforme cu norma și reglementarea socială. Nu în ultimul rând, trebuie amintită importanța specificului economico-financiar al individului care, poate aduce completări prin inducerea unor ipoteze noi: condiții financiar-economice, deficite psihologice și de sănătate, asociate condițiilor unui mediu substimulat (subeconomic, subcultural), generator de delincvență. Dacă abordăm problema din punct de vedere psihologic, atunci trebuie să remarcăm creșterea deficitelor de personalitate care, asociate stimulilor deficitari, conduc spre conduite impulsive, în scopul satisfacerii imediate a solicitărilor individuale sau de grup. Din perspectivă complexă, psihosocială, orice demers în abordarea strategiilor de influențare a investigației integrate, trebuie să pornească de la o analiză la nivel macrosocial, cât și microsocial. Această perspectivă propusă, este fundamentată pe unele studii existente, cât și pe un demers global în abordarea delincvenței. Având în vedere utilitatea unor astfel de abordări și particularitățile acestora, putem spune că, actul preinfracțional constituie baza, premisa săvârșirii faptei. Cercetarea interdisciplinară poate concentra aspecte comune, cât și aspecte singulare, transpuse unei istorii anterioare și unei predicții viitoare serioase (Hall, 1988 apud Cosman, 1999). Coroborarea mai multor perspective și puncte de vedere, poate anunța extragerea anumitor elemente sub forma unui traseu clar care, delimitează gândirea logică de gândirea trunchiată, deficitară deci, imaturizată suficient. Părerile diverse care pot apare la ideea unei astfel de abordări pot fi anticipate dar, în susținerea acestora, invocăm o serie de deficite morale care, deseori, au constituit impulsul săvârșirii de acte ilicite (neanticiparea consecințelor acțiunii sau, discernământul diminuat). Extensia delincvenței spre toate ramurile sociale, accentuează gradul ridicat de contagiune psiho-morală. În plan psihic însă, are loc o contradicție între dorință și autocontrolul individului, emoție și acțiune, comportamentul delincvent fiind un simptom ce atinge latura afectiv-emoțională fundamentală a individului.

Într-un alt studiu, Buș (2003) susținea că, deliberarea reprezintă planul inițial al formării mobilului comportamental. Rezultatul procesului complex de deliberare depinde în mare măsură de gradul de intensitate al orientării antisociale a personalității infractorului. Autorul acestei încălcări a normei morale, etice, logice și sociale, ține cont de gradul de participare spre reușită, printr-o serie de deliberări mintale de durată variabilă, funcție de anumite elemente specifice (educație, statut social, experiență, inteligență). De asemenea, acestea nu pot să nu țină cont de mediul unde conviețuiește individul, de anturaj, familie și educație. Circumstanțele se corelează puternic și cu deficitele emoționale care-și găsesc originile în antecedentele individului și traseul educațional parcurs în colectivitate (Kulcsar, 1988).

Circumstanțele în care cineva se va gândi că, încălcarea legii poate fi justificată, depind în mare măsură de maturizarea morală și etapa specifică ei. În opinia lui Florian (1996):

  • în prima etapă, încălcarea legii va fi acceptată dacă nu va fi pedepsit;
  • în a doua etapă, dacă beneficiul va fi mai mare decât riscul;
  • în a treia etapă, dacă doar astfel se pot păstra relațiile cu cei apropiați;
  • în a patra etapă, dacă infracțiunea este în folosul colectivității;
  • în etapa a cincea, dacă promovează justiția socială sau protejează astfel drepturile de bază ale omului.

Ca urmare a acestor afirmații, reies următoarele concluzii: persoanele care utilizează raționamentele din primele trei etape sunt mai predispuse să comită infracțiuni decât cele aflate în ultimele două stadii. Studiile lui Piaget (1969) și ulterior Thorton (1987, apud Florian, 2003) evidențiază, în cadrul ultimelor două tipologii, corelații mult mai puternice între atitudine și comportament decât în primele trei etape. Studiile experimentale au dovedit faptul că, stilul de viață antisocial este cel mai adesea asociat cu raționamentele morale preconvenționale. Piaget enunța faptul că, indivizii care nu au încredere în sine, sunt mult mai ușor de convins să acționeze după argumentele altora decât după ale lor, fenomenul infracționalității fiind deosebit de frecvent. Comparativ cu învățarea morală, etapizarea parcurgerii drumului familie-moralitate, atașează și conceptele autorității patriarhale sau, dezvoltarea intelectului paralel cu adaptarea. Am amintit contribuția dezvoltării stagiilor moralei în generarea conduitei infracționale ca unul dintre cei mai importanți factori declanșatori. De altfel, și alți factori contribuie mai mult sau mai puțin la formarea conduitelor infracționale. Zona etico-morală se asociază rapid celei marcate de violență, fie ea familială, fie propagată prin mass-media. În acest sens, programele de evaluare al impactului mass-media asupra modificărilor comportamentale, în special la adolescenți, aduc în discuție influența acestora (în sens negativ) în maturizarea structurilor de personalitate. Unele studii, pe loturi de adolescenți, indică un nivel al neuroticismului mult mai ridicat (14, 22) comparativ cu un lot de adolescenți care nu au vizionat programe TV cu conținut stimulant negativ (8, 97). De asemenea, au fost sesizate creșteri semnificative ale creativității la participanții la test care au urmărit programe TV cu tendință spre violență, fapt ce ne face să credem că, vizionarea unor emisiuni agresive și violente, conduc la o creștere semnificativă a creativității în sensul confundării cu personajul și a imitării comportamentului acestuia. O altă problematică am sesizat-o urmărind o distribuție a scorurilor subiecților la scala de sugestibilitate: lotul experimental – scor foarte ridicat: S max = 100, S min = 81, comparativ cu lotul de control: S max = 21 (Sterian, 2004). Chestiunea aspirațiilor este reprezentativă și în sensul problematicii persoanelor private de libertate și a contagiunii lor sub diverse forme (subcultură, limbaj, conduite, anturaje). Raționamentele persoanelor private de libertate reflectă deseori subcultura societății, a mediului, transpusă în universul carceral, judecățile preconvenționale fiind frecvente la deținuții proveniți din familii monoparentale, din care lipsește tatăl sau, la deținuții cu multiple instituționalizări (orfelinate, case de corecție, multiple încarcerări). Toate aceste particularități, conferă actului preinfracțional baza de plecare și premisa săvârșirii faptei antisociale. În conținutul acestei faze au loc toate actele de gândire mai mult sau mai puțin legale. Se hotărăsc motivații și condiții, se întocmesc planuri și acțiuni, inclusiv la nivel afectiv-volitiv. Procesele de analiză, de obicei se încadrează într-un tablou haotic, dominat de insecuritate afectivă, stres, temeri și idei preconcepute privind debutul fazei infracționale.

Trecerea la act reprezintă momentul schimbării vieții. Poate reprezenta pierderea responsabilității, generând regretul abia după privarea de libertate. Multiplele lipsuri care ușurează trecerea la act (lipsuri materiale, autocontrol) generează o atingere din partea structurilor de personalitate încă intacte, cu fărâmele de moralitate și anturajul necorespunzător. Rezultatul infracțional este deseori cert. Lipsa autocontrolului și intelectul deficitar amplifică stările emoționale oscilante. Și împrejurările de viață pot genera momente favorabile declanșării unor comportamente infracționale. Ca interacțiune complexă dintre om și mediu, în condițiile în care intelectul ghidează comportamentul, conduita este o rezultantă complexă. Diminuarea autocontrolului și a perimatelor funcții intelectuale, conturează tot mai pregnant faza de săvârșire a infracțiunii, ca fază secundă, indicând urmărirea scopului propus prin complexitatea metodelor, funcție de împrejurări și de desfășurarea propriu-zisă a acțiunii. Această fază presupune din partea participantului și calitatea de a minți, de a induce în eroare sau simula, acțiunile sale deținând un caracter infantilist, brutal, lipsit de pârghiile inteligenței. Ajuns în penitenciar, individul este încadrat în programe educațional-terapeutice care, trebuie să fie capabile să acopere o tematică largă de interes, în special să diminueze conduite atipice și anumite condiții care, nu trebuie să debuteze în penitenciare. În contextul privativ de libertate, trebuințele educaționale sunt diferite. Educația și munca reprezintă mijloace de formare profesională, morală și civică. Valorile activității penitenciare, cu siguranță sunt importante, și nu contrazicem curentul reformist actual dar, credem că, accentuarea rolului penitenciarului ca mijloc de educare și reeducare, în detrimentul școlii clasice românești, a bisericii sau familiei, este exagerat. Mecanismul de exercitare al influențelor psihosociale poate fi în unele cazuri de tip normativ adică, subiectul deține niște așteptări care sunt, deseori, dificil de îndeplinit, mecanismul fiind întâlnit frecvent printr-o deformare voit exagerată a valorilor și scopurilor propuse. Cu toate eforturile depuse de unii psihologi prin antrenarea opiniei publice, a părinților și a altor factori generatori de educație, într-o extinsă mișcare de informare asupra gravității fenomenelor infracționale, acestea, din păcate, evoluează și mai mult înspre „profesionalizare”, în special la adolescenți. Aceste comportamente relansează analizele tranzacționale ale comportamentului uman înspre ceea ce Pinel denumea: nucleul central al personalității. În fața unui asemenea tablou carențial posibil de întâlnit, lucrătorul din penitenciar este pus în postura să re-formeze și să reeduce o serie de indivizi multipli carențiali. Elementele prezentate sunt componente ce alcătuiesc lunga grilă a carențialităților față de care, societatea trebuie să ofere mijloace concrete și instrumente de recuperare. Zona carcerală ar trebui să devină ultimul bastion al educabilității, accentul fiind pus pe rolul instituțiilor din societatea civilă și nu pe instituțiile finalităților penale.

Utilitatea unor astfel de abordări este că, niciodată nu vom putea ști care mijloc educațional instruiește cel mai bine și, nu vom ști ce intergrupare factorială ajunge la o finalitate. Asocierea normei sociale la comportament, abordările socio-economice și relația societate-comportament, pot conduce la descoperirea unor elemente ce îndreaptă comportamentul înspre abatere, în special morală. Contribuția comportamentului deviant este reprezentată de ansamblul de nonvalori și anti-norme proprii, impulsive și denaturate ce caracterizează anumite medii. Aceste conduite deviante sunt, în general, dezaprobate și sunt împiedicate să se propage. Excepțiile acestor conduite normale sunt întâlnite în penitenciare. Statisticile elaborate de diverse instituții naționale și internaționale, indică faptul că, este destul de deficitară intervenția în penitenciare și că, aceasta este recomandabil să se realizeze în stare de libertate. Recidivismul și multirecidivismul reprezintă un exemplu concret, practic al eșecului educației și a valorilor familiei asupra individului care, a solicitat prin conduita sa antisocială, sprijin și nu detenție. Închisoarea face posibilă și favorizează organizarea masei de delincvenți după anumite criterii printre care, posibilitatea pentru complicități viitoare. Închisorile nu diminuează rata criminalității și nici generarea infracțiunilor grave, prezența numărului enorm de recidiviști și multirecidiviști demonstrează acest lucru. Penaliștii francezi consideră penitenciarul ca fiind: „realitatea și efectul vizibil al marelui eșec al justiției penale (cit. în Foucault,1996, p.304). Cu toate acestea, penitenciarul reprezintă una din instituțiile care deține un rol deosebit în societate.

 

Bibliografie:

Alina Decsei- Radu& Gabriel, Mureșan Chira. Încarcerarea între universal și particular. Delincvenții sexual, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007.

Gabriel, Mureșan-Chira. Conduite de risc în detenție. Fundamente teoretice, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008.

Gheorghe Florian. Psihologie penitenciară, Editura Oscar Print București, 1996.

Ioan Buș. Psihologie și infracționalitate, Editura ASCR, Cluj-Napoca, 2005.

Lopez Y. Myra. Manual de psihologie juridică, Editura Oscar Print, București, 2007.

Michel Foucault. Istoria nebuniei în epoca clasică, Editura Humanitas, București, 2005.

Mihaela Sterian. Agresivitatea mediatică și personalitatea, Editura Paideia, 2004.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu