„Cea mai iubită dintre pământeni”

 Scrieri din Atelierul Primăverii

 

Antonia Maria CHICIUDEAN,
clasa a X-a,
Palatul Copiilor Bistrița

 

Fatalismul acesta mă înnebunește. La fel și jocul ademenitor al măștilor fabricate parcă la nesfârșit. Iar cutia de „fețe” medicale de pe dulap zace într-o tăcere nefirească. Oh, Doamne, noroc cu mama care ne pregătește de bombardamentele crizei financiare ale pandemiei. Este necesar un suflet responsabil printre noi. Are o nuanță protectivă în privire, ca pentru o ființa inofensivă, gata să ia toate măsurile de precauție necesare. Memoria-mi pescuiește imaginea ei instantaneu, atunci când se oglindește în tocul ușii de lemn tăbăcit.

Dincolo de acest perimetru, în niciun caz nu se ocupă doar cu aprovizionarea măștilor din casă, ci acțiunile mamei, uneori clandestine, lasă mai mult de văzut decât ai putea crede la o primă vedere. Poate că un fragment de eseu nu este suficient ca să descrie sau să însemne ceva mai mult decât o peliculă de film dintr-o întreagă viață de om. Dar mama este singura persoană a cărei vârstă este și va rămâne incertă, pentru că experiența ei nu se măsoară în ani lumești, chiar dacă se lipește de cei ce o caută. Cel puțin cuvintele ei vor dăinui veșnic, sculptate în stânci de piatră, ieșite la suprafață pe trupul meu. Iar acolo unde găsea răni fizice, trecea cu mâna, până mai răsărea un lăstar care să mă vindece. Până mi-a înmugurit total sufletul. Și trunchiul. Dar e fascinant să locuiești printre flori. Mama mereu le-a îndrăgit... Poate acesta a fost motivul pentru care nu a vrut să mă înstrăineze de mirosul lor.

Dar poate unii vă întrebați „Bine, dar de ce mama?”. Pentru puritate, pentru omul aproape ireal pe care l-am cunoscut încă dinaintea dobândirii acestei vieți efemere. Și tocmai datorită efemerității este neprețuită. Pentru toată energia de a oferi celor din jur dragostea, afecțiunea și suportul care curg prin universul ei, pur și simplu, minunat. Pentru izvorul uman de serotonină la care mergem cu găleata și cănițele ca la o fântâna, să ne potolim neajunsurile. Pentru scutul pus de ea la intrarea în casă, împotriva unui eventual zbucium al necunoscutului. Pentru golurile pe care ni umple, ca pe niște gropi cu betoniera, când ne simțim exclusiv imparțiali. Pentru că încă crede în noi și face eforturi mult prea mari pentru a ne face pe plac. Pentru momentele autentice în care lumea a cedat sub îmbrățișarea ei caldă. Și pentru cutiile de măști periodice, bineînțeles!

Dar aș fi nevoită să mint dacă aș fi spus că asta este tot... Ce rost are neliniștea când pe genele ei se alungesc nopți nedormite? Și când mâinile ei devin părtașe la inaugurarea noastră în lumea interioară... Iar picioarele ei ne-au fost mijloc de transport timp de nouă luni. Când ea a fost arcul care ne-a lansat pe drumul necuprins, cu atâta putere și precizie încât să se asigure că ajungem la țintă. Când privirea ei candidă ne-a transpus în sute de lumi, de culori, de experiențe înăuntrul unui caleidoscop. Iar existența mea este un martiriu închinat mamei mele.

Dar gata cu clișeele.

Pentru că după toți acești ani, am rămas cu frumosul. Când apele sunt liniștite asemenea amintirilor vechi. Iar fântâna care ne ascultă poveștile se oglindește sub cerul gol. Când mă ridic pe vârfuri și privesc înăuntrul ei, devin neputincioasă și nu-mi dau seama care dintre cele două chipuri este al meu. Cel răsfrânt la centrul suprafeței, cu aripi albe, dominante, ce se ivesc imediat din spatele umerilor, sau celălalt, cu fața rotundă și palidă, cu părul strâns în două cozi anemice? Pledoaria îmi șoptește o prezență angelică în spatele meu, prea familiară însă după simțiri, și curiozitatea mea produce răsucirea iminentă. Iar, parcă reîntregită sufletește, o văd pe mama în spate, cu mâna pe umărul meu. Zâmbește...

 

(Mențiune la Concursul Național de creație artistică „Amândoi în aburul pâinii”, Târgu Mureș, martie 2021)