Scrieri din Atelierul Primăverii
Oana MOLDOVAN,
clasa a XI-a,
Palatul Copiilor Bistrița
Este 3 dimineața și stai în cameră, poate dormi, poate
ești trează. Poate iar te doare spatele și stai pe genunchi, înfofolită în
pătura groasă. Obiceiurile și traumele de altă dată te mai ridică și acum, nu
plângi, nu râzi, te gândești la mine și atât.
Noapte obișnuită. Eu aici și tu dincolo. Între noi – un
perete gol, plin de ecou și praf. Te întorci pe-o parte și iar ai oftat.
Înconjurată de ordine excesivă, încerci să cureți ce ți-a mai rămas murdar din
acea viață. Bibelou și bibelou peste mileuri apretate, două tipuri de perdele,
mobilă pusă la dungă, mobilă-amintire dintr-o altă casă, alte vremuri, alte
zile, au trecut... lasă. Patru tipuri de covoare, se oprește unul, începe
altul. Fiecare din altă lume, dar toate ascund același lucru, linoleul sfâșiat
de timp și zgârcenie.
Aud că te-ai trezit pe bune și sper că veioza mea nu
este cauza. De ce o faci în fiecare noapte, nu îndrăznesc să te întreb. Poate
chiar de aceea dorm eu așa de bine, te trezești tu și pentru mine, azi fiind
excepție. Azi e o zi specială, altfel, de ce să îmi fie întreruptă pacea? Ah...
am un sentiment de deja vu.
Te preocupă multe lucruri, știu, viața nu a fost dreaptă
cu tine. Ți-ai îngrijit cei șase frați, o gospodărie și un câine. Aveai prea
multe responsabilități și erai de-o vârstă cu mine. Mi-ai povestit atâtea zile,
dar parcă nu destule. Și, dacă ar trebui să te pictez ca fată, mi-e ușor, te
visez în fiecare noapte. De mică le-ai făcut pe cele trebuincioase și nici azi
nu te-ai lepădat de obiceiuri. Poate am să scriu o carte despre ale tale
aventuri. Cum ai evadat din sclavie părintească, ai zburat peste Someș și ai
aterizat fix în acest oraș. Ai ajuns la liceu de prestigiu, am poze alb-negru
ca dovadă. Ai vrut să scapi de povară, ai reușit, dar ai dat de alta și mai
amară. Istoria se repetă, cu alți oameni și cu alte lacrimi. Îți mai povestesc,
dar stai puțin, iar mă jenează inima.
M-ai înzestrat cu o memorie bună și mă chinuie și acum
ce a fost cândva. În mintea mea urlă și sfâșie gânduri pe care nu le-am spus
atunci și mă fac să mă întreb de s-ar fi schimbat ceva dacă ar fi fost auzite.
Experiență seacă, greu de dus, lungă cât o viață și nu e gata încă. Măcar ți-am
fost dată. Tu m-ai născut, dar eu te-am iubit prima dată.
Te admir pentru alegerile tale și, din păcate, nimeni
nu ți-a spus, dar ești un exemplu și sper să mă comport ca atare.
M-ai îndrumat pe cea mai bună cale. Nu ai vrut să-ți
împlinesc ție visurile, m-ai lăsat să le descopăr pe ale mele, liberă, știind
că am un războinic bun în spate.
M-ai adus la cercul de teatru, după, la creație, am
fost la pictură, handbal, dans și arte marțiale. Nu să mă apăr de străini, pericolul
era acasă. Așa mi-am dezvoltat aripa creativă, chiar dacă îmi lipsește o pană.
Ajungeam prima și plecam ultima, și tu veneai atât de des. Îți mai amintești?
Așa am devenit perechea „de forță” Oana și Mama Carmen, că Delia era partea din
tine scrisă pe citație. Și câte idei mai aveam și cât ne mai implicam
sufletește, orice, să evadăm din blocul închisoare cu patru etaje.
Putem să dăm multe mărturii, știu că îți plac, vedeam
raiul și ne întorceam seara în iad. Chiar dacă nu vrei să recunoști, visezi la
apă limpede și speranța plutește pe lângă urechi și te apasă pe umeri.
De a ta grimasă, multe ți-am spus. Poate crezi că îmi
displace, nu, e ca o îndoitură într-un ulcior, cauză necunoscută, făcută pe
când nu era uscat, subțire imperfecțiune ce-l deosebește. Două colțuri are
gura, și-ale tale sunt lungite spre pământ. Nări mărite, ochi mijiți, evidențe
pentru fiecare. Acele buze se-ncovoaie doar de vorbă cu sau despre mine. Și
încă o dată mă faci să mă simt specială.
Persoana mea vine în sute de exemplare, câte o copie
pentru orice persoană care mă întâlnește, și tot ce pot să îmi doresc să ajung
când cresc mare e Oana din spatele sprâncenelor tale.
Pentru tine sunt perfectă, și știi că nu îmi place
cuvântul acesta. Cică sunt o căldare plină de talente și te uimesc cu fiecare.
Spui că sunt de-o inteligență rară, după, mă motivezi că pot mai mult, dar tot
nu fac. Te surprind aptitudinile mele și modul cum mă împart între probleme și
ce îmi place. Împletești o versiune a mea la care pot doar să visez să devin.
Vai, și cu câte ți-am greșit, cu câte te-am făcut
să-ți fie dor de liniște, și totuși ajungeam de fiecare dată să ne uităm la
acele telenovele indiene. Te-ai târât alături de mine prin atacuri de panică și
mlaștini de stres, poate te-ai simțit datoare de când o făceam și eu pentru
tine odată. Ai fugit trei străzi cu mine după un autobuz cu o păpușă uitată. Eu
plângeam și mă rugam cu voce tare, făceam rugăciuni pentru înainte de culcare.
Doar din cauza ta mă iubește divinitatea atât.
Îți mai aduci aminte... da? Nu la fel ca mine.
Întâmplare în ceață, capsată pe fântâna de piatră și se scurge cam așa: Două
suflete în grădină. Nu! O făptură și încă jumătate. O femeie în toată firea cu
un șchiop de sobrietate, aleargă cu o fată oarecare, cu un trecut anost în
spate. Cu prea multe detalii nu am rămas din acea zi, soarele a șters orice
urmă de obiectivitate. Retrăiesc același junghi sub omoplatul stâng.
Dacă e să ne luăm după realitate, nu era o grădină de
vis. Florile nu dansau alături de zâne ciudate și păsările nu cântau sonate,
dimpotrivă. Rochiile, obligatoriu diafane, cu voaluri mai transparente ca o
baltă de argilă lăsată de o copită, suprapuse să sufoce un rând pe celălalt,
ascundeau lacăte defectuoase și ghicitori de mult neascultate. Rădăcinile de
țelină și semințele de dovleac nu dădeau tocmai un aer de finețe împrejurimii.
Mirosul de pământ și cruditatea prafului încețoșau orice rază de lumină care
dorea să participe la această viitoare zi de regretare. Dar, pentru mine, nu
era importanță mai mare, soare mai strălucitor sau fulg cu petale mai plăpânde
decât femeia dintre rândurile de pătrunjel. Ah... dar ca să vezi, cu toată
esența de dulcegărie înțepătoare, am răsturnat această zi și am scrijelit-o pe
cea mai mică stâncă și am fixat-o la baza preschimbării mele. Pauză de suflat
nasul.
Tot lanul e brăzdat de păpădii. Țesute ironic printre
castraveți și amintiri. Ah... dar totuși, păpădii, orhideea omului fără comoară
pământească, artificii care au să îmbătrânească. Ea, încarnarea binecuvântărilor,
a dorit să împletească o coroană, dar stângăcia a transformat-o într-un lanț de
la gât până la buric, mai să nu cadă de pe umerii mei îndreptați spre
revendicarea statutului cavaleresc. Și aici vine partea în care mi-aș fi dorit
să apuc trecutul de un picior, apoi de un corn, să îl smulg cu râvna strânsă la
șosetă, să îl storc până ce unghiile îmi desenează în palme cascade roșii seci,
până se destramă în resturi cartilaginoase și râsete viclene, să se scurgă, să
se prelingă printre obrajii fostelor viețuitoare, să ajungă pe cealaltă
suprafață a pământului. Și ce nu aș da să nu fi irosit dorințele pe lucruri
deja promise, să le folosesc pentru atunci, să nu îmi pierd zâmbetul de regină
cu ochi încrucișați.
………………………………………………………………
Uite că o experiență mă afectează și acum. Mai vine
câteodată înainte de culcare și adorm cu acea senzație din nas de dinainte să
plângi, doar că, de atâția ani, s-a extins până la partea din stânga a
sufletului meu. Nu știi tu, dar de atunci sunt condusă de rațiune, pe calea
îndrumată de tine, fără lipsă de iubire paternală, afecțiune livrată doar ție.
Ți-aș mai scrie o poezie, dar rima mă depășește, așa că… uite prima scrisoare
de dragoste, iar destinatarul ești mereu tu.
(fragment)
(Premiul
I la Concursul Național de creație artistică „Amândoi în aburul pâinii”, Târgu
Mureș, martie 2021)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu